Scenarii

Copyright © Dorin Goagă

          Lungmetraje
  1. SACRIFICIU SUPREM (treatment)
  2. NU RÂDEȚI, CĂ VĂ VINE RÂNDUL! (treatment)
  3. ULTIMUL VIRGIN ŞI REVOLUŢIA ÎN DIRECT (treatment)

  4. NEGUȚ, BĂIATUL MAMEI (treatment)
  5. ȚARA BINELUI SUPREM (treatment)

  6. O DESCOPERIRE MORTALĂ (treatment)
  7. SCHIMBAREA LA FAȚĂ  (sinopsis)

       Scurtmetraje
  8. MICUL DICTATOR (sinopsis)
  9. CEASUL CU BOMBĂ
10. CRIMA PERFECTĂ
11. UNDE DAI, ACOLO CRAPĂ
12. NU E CAZUL DVS

Protejat la UPFAR               

1. SACRIFICIU SUPREM

                                                                             Dorin Goagă 

  (treatment)

          C.H. pleacă la 4 dimineaţa de acasă cu un presentiment. Îşi priveşte trist şi obosit soţia care încă mai doarme, îl mîngîie pe cap pe fiul lui de 18 ani, iar o maşină care pare blindată îl duce în afara oraşului, într-un loc ce pare a fi un lagăr.

         Este o centrală atomoelectrică, iar C.H. este specialist în fizică atomică, singurul care s-a mai întors de la specializare din străinătate, şi are sarcina să pună în funcţiune primul reactor nuclear în cinstea celui de al XIV-lea congres al partidului comunist, la care Dictatorul, candidat unic, urmează să fie reales în funcţia supremă.

Medicul centralei nucleare, prieten din copilărie al lui C.H., tocmai are confirmarea unei tumori pe creierul acestuia.

Dictatorul are ambiţia de a porni primul reactor înainte de termen şi fără ajutorul colaboratorilor capitalişti, pentru a demonstra superioritatea economiei socialiste. Datorită compromisurilor făcute, în timpul probelor are loc un incident care s-ar fi putut solda cu o catastrofă nucleară dacă nu ar fi intarvenit C.H.. Dar acesta este supus unui cîmp foarte puternic de radiaţii şi îşi pierde viaţa. Roboţii teleghidaţi rămaşi de la partererii străini cu care se începuse construcţia centralei nucleare îl scot pe C.H. din cîmpul de radiaţii şi îl aduc în camera de carantină, dar prea tîrziu.

          Directorul centralei le cere oamenilor  să-l îngroape pe C.H. în beton, ca fiind contaminat. Se constată, însă, că nivelul de radiaţii scăzuse surprinzător de mult , aşa că doctorul îi cere directorului să obţină aprobare pentru înmormîntarea lui C.H. în satul natal, fără pretenţii de erou ci de creştin. Ameninţat că altfel va fi făcut răspunzător de moartea lui C.H., directorul acceptă, mai ales că doctorul este de acord să treacă în certificat  la cauza decesului “tumoare cerebrală”. Astfel, muşamalizînd un accident de muncă, răsuflă uşuraţi toţi activiştii de partid şi politrucii care îl slujeau pe Dictator dar nu-şi asumau nici o răspundere, şi care, cu ocazia accidentului îşi dau în vileag laşitatea şi făţărnicia.

          Corpul lui C.H. este adus la biserica din satul său natal, într-o zonă deluroasă. Este o biserică din piatră cioplită, relativ nouă, dovadă că regimul comunist nu a reuşit să distrugă credinţa oamenilor. Din satele vecine, se adună de prin văi, ca apele unui rîu, săteni îndoliaţi, tăcuţi şi resemnaţi, dar uniţi. Nu era prima dată cînd grandomania “conducătorului suprem” făcea victime. Numai că Securitatea plutea în aer la propriu şi la figurat. Securiştii blocaseră drumul de acces în sat şi vegheau de pe fiecare colină. De deasupra, un elicopter urmărea fiecare mişcare din jurul bisericii. Un preot, venit din Capitală, era, de fapt, securist.

          În timpul slujbei, însă, medicul constată că C.H. are semne vitale. Cu ajutorul  preotului securist, deconspirat de nişte copii, elicopterul aterizează pe un islaz şi îl ia pe C.H. care era în comă profundă. După cîteva săptămîni, C.H. încă nu îşi revenise, dar doctorul constată o scădere remarcabilă a tumorii cerebrale. Atunci insistă şi obţine amenajarea în incinta centralei nucleare a unei adevărate clinici dotată cu aparatură sofisticată. Îl supune pe C.H. unui tratament cu radiaţii pînă cînd tumoarea dispare. Deşi de cîteva luni era tot în comă, C.H. începe să întinerească vizibil. Părul cărunt i se înnegreşte şi se îndeseşte dispărîndu-i începutul de chelie. Îi cresc alţi dinţi sub o lucrare dentară. Fără să-şi pună problema de ce i se acordă atîta sprijin, doctorul continuă tratamentul, încurajat de faptul că după accidentul de la Cernobîl apăruse un caz similar în Ucraina cu patru ani în urmă. Pentru a şti permanent ce se întîmplă cu C.H., totul era înregistrat de camere video, iar un supraveghetor îl urmărea pe nişte monitoare din altă încăpere, pregătit să îl anunţe pe doctor dacă i s-ar fi părut ceva suspect. Cînd iese din comă, C.H. era aproape la fel de tînăr ca fiul său, care era student. Doctorul este chemat de directorul centralei şi abia acum înţelege de ce i se acordase atîta sprijin. I se cerea continuarea experimentelor pe oameni pentru a pune la punct o metodă de vindecare a tuturor bolilor prin întinerire. Dar aceasta nu pentru a face un bine omenirii, ci pentru a-l întineri pe Dictator, care voia să fie veşnic secretar general al partidului, şeful statului, preşedintele republicii, conducătorul suprem.

          Dar doctorul refuză să se conformeze, cunoscînd bine ororile datorate cultului personalităţii Dictatorului şi starea dezastruoasă în care se afla poporul, ţinut în frîu doar de poliţia politică. Curentul electric era raţionalizat, ca şi benzina şi principalele produse alimentare. Graniţele ţării erau închise iar deţinerea unei simple maşini de scris putea fi un delict. Programul televiziunii fusese redus la două ore, timp în care erau prezentate reportaje din diverse complexe alimentare cu galantarele umplute doar pentru filmare, sau erau redate pe larg aşa-zisele vizite de lucru ale Dictatorului în diverse unităţi industriale unde era întîmpinat cu aplauze înregistrate pe bandă de magnetofon. O astfel de vizită are loc şi la centrala nucleară unde Dictatorul este întîmpinat  de cîinii ciobăneşti îngrijiţi de paznici. Garda de corp a Dictatorului îi împuşcă pe cîini, iar cîţiva căţeluşi, cărora încă nu le dăduseră ochii, rămîn fără mamă. Paznicii centralei, însă, oameni obişnuiţi, îi hrănesc cu biberonul pînă cînd căţeluşii se fac mari. Aceasta este  perioada de timp în care se desfăşoară şi acţiunea filmului propus. Starea de spirit şi situaţia economică sînt prezentate lapidar, doar pentru reîmprospătarea memoriei celor care au trăit acele vremuri, sau pentru iniţierea celor care nu le-au trăit. Acestea vin să justifice dilema profundă în care se află doctorul. Dacă acceptă să-l întinerească pe Dictator, generaţiile următoare vor fi sacrificate, dacă nu acceptă, va fi sacrificat el. Toată procedura de întinerire a lui C.H. este prezentată pe larg pentru a realiza un spectacol cinematografic nu numai modern şi inedit, spre care tinde spectatorul actual, dar şi convingător, chiar dacă este o parabolă.

          Deşi refuzase categoric, presiunile psihice asupra doctorului cresc. La început, un activist de partid viclean caută să-l convingă cu vorba bună. Intră apoi în acţiune poliţia politică. Doctorului îi este ameninţată familia, soţia, fata şi băiatul. Este ameninţat C.H., soţia şi băiatul lui, coleg şi prieten bun cu băiatul doctorului. Sfătuit de şeful de tură, pe care îl considera cel puţin un coleg apropiat, doctorul trimite o scrisoare Organizaţiei Mondiale pentru Energie Atomică. Fie că şeful de tură făcea parte din poliţia politică, fie că a cedat ameninţărilor, pe baza declaraţiei lui, doctorul este condamnat la moarte pentru înaltă trădare. Desigur, putea să se salveze dacă ar fi acceptat continuarea cercetărilor în vederea întineririi Dictatorului.

Deşi în ţară apăruseră primele semne ale revoltei populare, de exemplu este incendiat imensul portret al Dictatorului din portalul Pavilionului Expoziţional, doctorul nu crede că mai are vreo şansă, convins că “mămăliga nu explodează”. Aşa că, cedînd psihic, atunci cînd este dus la însuşi “secretarul general al partidului” pentru a fi convins de către acesta, se aruncă pe fereastră.

C.H. moare subit în cadă. Zidul Berlinului cade. Dictatorul fuge cu elicopterul de pe terasa Comitetului Central. Băiatul doctorului şi băiatul lui C.H. erau militari în termen tocmai la unitatea militară care îl capturase pe Dictatorul condamnat la moarte. Deşi nu făceau parte din plutonul de execuţie, au tras şi cei doi băieţi, aşa cum s-a întîmplat în realitate la execuţia lui Ceauşescu. Acesta este elementul care face referire expresă la dictatura din România, celelalte fiind comune oricărei dictaturi.

Subiectul scenariul propus chiar dacă este original, este un exponent al întâmplărilor reale de acest gen deja cunoscute. Originalitatea scenariului constă în modul de împletire dintre ficţiune şi real, în alegerea elementelor care să realizeze un spectacol cinematografic convingător. S-au întîmplat multe accidente datorate “preţioaselor indicaţii” date de “conducerea superioară de partid şi de stat”, cum ar fi catastrofa de la Rafinăria Teleajen, dar plasarea acţiunii într-o centrală nucleară face ca importanţa conflictului să depăşească graniţile unei ţări. Aşa cum efectul unei catastrofe nucleare nu ţine cont de graniţele convenţionale, nici dictatura nu poate fi considerată doar problema unui stat anume. 



Protejat la UPFAR  

2. NU RÂDEȚI, CĂ VĂ VINE RÂNDUL!

                                                                          Dorin Goagă 

 (treatment)

Acţiunea filmului se petrece în zilele noastre, ca să zic aşa.

Cristian Popescu este directorul unui şantier care realiza căsuţe de vacanţă din lemn, iar Emilia Popescu, soţia sa, este designer la un complex comercial. Împreună, au doi băieţi: Ticu, de 15 ani şi Tinel de 5 ani. Nu sunt foarte bogaţi, dar nici săraci.

Cristian lucrează la o firmă româno-amercano-japoneză şi trebuia să primească o delegaţie de greci pentru un contract foarte avantajos, iar Emilia întocmise un proiect în vederea unei colaborări cu o firmă din Italia. O stresează, însă, şeful ei arogant şi incorect, fiul cel mic se scoală cu greu dimineaţa pentru a merge la grădiniţă, fiul cel mare se bate la şcoală cu "omul invizibil",  liftul nu funcţionează, maşina nu-i porneşte, iar peste toate astea, un stol de porumbei care zburau la joasă înălţime o fac să-şi arunce taiorul de pe ea. Seara, trebuie să-şi facă şi datoria de soţie, că asta-i legea firii, soţul trebuie servit. De aceea, ca multe alte femei, Emilia Popescu îşi doreşte să fie bărbat, în locul soţului, care nu avea aceste probleme. Într-o bună zi, de fapt într-o noapte, acastă dorinţă i se îndeplineşte. De aici încolo începe... comedia. Dar nu râdeţi, că s-ar putea să vă vină rândul !

Un cărăbuş nimereşte întâmplător într-o dimineaţă în baia familiei Popescu. Vrând să iasă, se izbeşte de geam şi cade în chiuvetă. Emilia crede că e un gândac de bucătărie şi vrea să-l omoare, dar sparge chiuveta, cade peste rezervorul de apă al WC-ului şi-l sparge şi pe acesta, furtunurile de apă se desprind şi provoacă o inundaţie generală. Valul de apă îl aduce şi pe cărăbuş spre sifonul de pardoseală, dar în ultimul moment Emilia îşi dă seama că nu e vorba de un gândac de bucătărie şi îl salvează pe cărăbuş.

Cărăbuşul nu era, însă, unul de prun, "melolonta melolonta", ci un gândac cu aripile cheratinoase aurii, din specia "cetonia aurata". Cel pe care l-a salvat era chiar regele lor şi, ca recompensă, acesta se oferă să-i îndeplinească până la miezul nopţii o dorinţă, o singură dorinţă. Gratis, remediază dezastrul din baie.

Această întâmplare, distrugerea băii şi apoi remedierea ca prin farmec, o face pe Emilia să considere că are halucinaţii, adică este mai stresată decât crezuse.

Comicul de situaţie se bazează pe amestecul dintre ficţiune şi real. Deşi Emilia nu mai este la vârsta la care să creadă în "povestea peştişorului de aur", "realitatea" îi demonstrază altceva. Cu toate acestea, nu-şi pierde simţul umorului. "Noroc că e şi apă caldă !", spune ea, sub "ploaia" "artezienelor" create de furtunurile smulse de la chiuvetă şi de la rezervorul WC-ului. Evident că nici spectatorii nu mai cred în povestea cu peştişorul, şi totuşi …

Şi totuşi, la miezul nopţii apare din nou cărăbuşul şi îi cere Emiliei să-şi pună o dorinţă. Emilia ezită, dar până la urmă îşi pune o dorinţă. Judecând după consecinţe, ne dăm seama că şi-a dorit să fie în locul soţului ei. Transformarea, însă, nu se produce brusc. Mai întâi are loc schimbarea sexului. Comicul din această situaţie constă în faptul că şi soţul ei, Cristian Popescu, suferă o schimbare de sex. Evident, primul gând al Emiliei este acela de a-şi folosi noua "dotare", spre disperarea lui Cristian, căruia, evident, nu-i convine că s-a-ntors roata. Această scenă, deloc vulgară, ba chiar metaforică, ar putea fi unică în cinematografia mondială, dacă nu ratează românii această ocazie. Ideea, însă, poate veni cât de curând şi străinilor.

Emilia este mulţumită, deocamdată, cum vor fi toate spectatoarele acestui posibil film, dar transformările continuă. Părul negru şi scurt al lui Cristian devine blond, părul blond şi lung al Emiliei devine negru şi îi rămâne scurt. Emilia nu mai are sâni, dar are Cristian. Vocile le rămân deocamdată aceleaşi. Comicul nu constă în faptului că Emilia are voce bărbătească, iar Cristian voce de femeie, ci în faptul că Emilia este acum bărbat şi, mai ales, Cristian este femeie. 

Cei doi sunt nevoiţi să-i anunţe pe şefii lor că nu se pot prezenta la serviciu din motive de sănătate, iar pe copii îi trimit la bunici, părinţii Emiliei, în provincie. Bătrânii intră la bănuieli, aşa că îi sună pe cuscrii şi dau cu toţii năvală în Bucureşti să vadă ce se întâmplă cu "copiii" lor. Între timp, inversarea între cei doi soţi se produsese aproape complet, doar vocile nu şi le schimbaseră. Evident că nu puteau să se prezinte în acest fel în faţa părinţilor şi copiilor, aşa că se hotărăsc să nu vorbească, sub pretext că au mâncat îngheţată şi au răguşit. Ca să comunice, scriu pe foile unor caiete. Până la urmă, li se schimbă şi vocile. Astfel, Cristian devine "Emilia", iar Emilia devine "Cristian". Inversarea nu este chiar completă. "Cristian" rămâne cu ficatul soţiei, deci nu mai bea şi nu mai fumează, iar "Emilia" trebuie să poarte ochelari, cum purta soţul. Comportamentul lor prea amabil faţă de socri, care în realitate erau părinţii, dă de bănuit bătrânilor, aşa că apar multe momente în care sunt gata să se dea de gol.

După o ieşire în Herăstrău şi Cişmigiu, bătrânii sunt conduşi la gară.

Cum nu mai puteau să meargă la serviciu în noua situaţie, sunt nevoiţi să renunţe la locurile de muncă. "Emilia" se duce în locul Emiliei, se răzbună pe şef apoi îşi dă demisia. Cred că multe femei ar vrea să–i dea şefului lor un pumn în barbă, cum face "Emilia". Situaţiile comice mai apar şi din cauză că "Emilia" nu cunoştea oamenii şi nici terenul. "Cristian" se duce în locul lui Cristian şi le spune asociaţilor româno-americano-japonezi că are amnezie, că nu mai ştie cum îl cheamă, că este Papa Pius. Aceştia cred că face un joc, şi îi promit o dublare a salariului. "Cristian" acceptă, dar îşi dă, totuşi, demisia. Asociaţilor nu le vine să creadă că acel Popescu, pe care îl cunoşteau atât de bine, acum le spune că nu-i mai recunoaşte. Japonezii, care nu înţelegeau prea bine, cred că e Papa de la Roma. Secretara, pe care adevăratul Popescu o alinta "păpuşa", este întristată, ca şi şoferul.

Pomenindu-se, în sfârşit, "liberi", soţii Popescu se gândesc să profite şi să petreacă ceva mai mult timp cu copiii lor. Ticu, însă, nu voia să lipsească de la şcoală, aşa că în prima fază se mulţumesc cu o vizită la muzeul Antipa. Aici "Emilia" dă de "cetonia aurata", dar nu poate face nimic din cauza unei supraveghetoare vigilente. În weekend pornesc cu maşina spre un sat de munte unde mai trăiau încă bunicii lui Cristian, acum ai "Emiliei". Pe drum se întâlnesc cu un foarte cunoscut cântăreţ de muzică uşoară, cu care  Cristian îşi petrecuse multe vacanţele din adolescenţă în acel sat. Acesta "evadase" şi el, stresat de viaţa de vedetă. La un  pahar de ţuică, încep depănarea amintirilor, dar "Cristian" nu era Cristian. Un alt prieten al lor murise de cancer la plămâni. Se făcuse marinar, umbla în toată lumea, dar, cu toată această libertate, nu era fericit. Se lăsase de fumat, dar prea târziu. Cântăreţul crede că şi "Cristian" este bolnav, dacă nu mai bea şi nu mai fumează. Când mai află că este şi şomer, trage concluzia că "nimeni nu este ce ar vrea să fie".

"Emilia", vede un "cetonia aurata" pe o floare de măceş, pe care, însă, o mierlă îl înşfacă din zbor. La ananghie, credem şi în "cărăbuşul de aur", dar "Emilia", de fapt Cristian, nu reuşeşte să-l salveze, aşa că pierde şi ultima speranţă.

Secretara îl anunţă telefonic pe "Cristian" că va avea loc concursul pentru ocuparea postului de director al şantierului, şi familia Popescu revine în Bucureşti.

"Cristian", de fapt Emilia, nu scapă ocazia să se intereseze dacă soţul ei a avut o relaţie cu "păpuşa" secretară. Obţine postul de la Complex, ba ajunge şi şef de secţie. Directorul general apreciază viziunea lui, "complet diferită de a unei femei".

"Emilia", de fapt  Cristian, cu foarte mare greutate, reuşeşte să-i convingă pe asociaţi să accepte fie şi numai ideea că o femeie poate ocupa postul de director al şantierului. Reuşeşte să-i câştige mai întâi pe japonezi, care sunt surprinşi că le-a reţinut numele, atât pe ale lor, cât şi pe ale celorlalţi. Dar "Emilia" cunoştea şi alte lucruri, fapte şi întâmplări. De exemplu că asociaţii americani îşi petrecuseră concediu la Poiana Braşov cu alte "persoane" decât soţiile lor, iar asociaţii români dormiseră, nu singuri, în nişte căsuţele puse provizoriu pe buşteni, care au luat-o la vale din cauza ploii. Văzând că ştie periculos de multe amănunte, asociaţii îşi propun să fie mai îngăduitori cu "Emilia" Popescu. Aceasta era cât pe ce să se dea de gol când seful de personal o vede cu maşina pe care o ştia a lui Cristian. Reuşeşte să iasă din încurcătură spunând că a cumpărat-o recent de la un amnezic, unul care se credea Papa Pius.

Timp de o lună, "Emilia" reorganizează şantierul pentru a face faţă comenzilor pentru greci. Cu muncitorii reuşeşte destul de repede să se înţeleagă, pentru că-i cunostea deja şi ştia să-i aprecieze ca meseriaşi. Pe drumul prin pădure, însă, are şi surprize. Câţiva bărbaţi îi blochează trecerea cu un trunchi de copac. Când unul o prinde şi o sărută, "Emilia" îi vorbeşte cu voce bărbătească, făcându-l pe acesta să renunţe şocat.

Dar grecii nu sunt de acord ca o femeie să fie directorul şantierului, pentru că nu le garanta afacerea. Reuşeşte să-i convingă şantajându-i cu "fetele" care le-au ţinut companie la restaurant, prezentate de Cristian, de fapt chiar de "ea", atunci când au venit în ţară.

Aşa că, până la urmă, şi femeia se poate descurca în viaţă, dacă e … bărbat.   

În final, aflăm că s-a scos Calmogastrinul din fabricaţie, deoarece producea… halucinaţii. Şi chiar nu se mai fabrică, dar nu se ştie precis de ce. 

Protejat la UPFAR                                                          

3. ULTIMUL VIRGIN ŞI REVOLUŢIA ÎN DIRECT

sau … CONJUNCTUR       Dorin Goagă 

(treatment)

Înainte de Decembrie 1989, tinerii erau preocupaţi mai mult de lipsa prezervativelor de pe piaţă decât de politică. Politica era impusă de părinţii lor. Singura "evadare" era relaţia cu o persoană care să-şi permită deţinerea unui videocasetofon. Numai aşa puteau vedea filme care, din punctul lor de vedere, să-i intereseze. Un astfel de film, care circula atunci "pe sub mână", era  "The Last American Virgin". Din acesta, îi interesau, desigur, mai mult scenele erotice.  Regimul de "austeriate economică şi morală" nu se aplica, însă, şi "aleşilor poporului".

 Personajele principale din acest scenariu, ca şi în filmul pomenit, sunt 4 tineri, absolvenţi de liceu: David, grasul grupului, Relu, băiatul frumos, dar fără scrupule, Gelu, băiatul timid , sensibil şi corect, şi Victor, tocilarul clase, băiatul secretarului de partid dintr-o mare întreprindere. Toţi 4 dau admiterea şi intră la facultate. Abia acum, Victor are voie să le spună că tatăl lui i-a adus din străinătate un videocasetofon. Relu, băiatul descurcăreţ, face rost imediat de caseta cu "The Last American Virgin", dar nu prea pot vedea filmul în linişte, din cauza părinţilor lui Victor. Ba mai mult, mama lui Victor îl surprinde într-o noapte pe acesta masturbându-se în faţa televizorului, urmărind scenele erotice. Pentru că tatăl lui era un exemplu de corectitudine morală, şi de fapt mult prea ocupat cu munca de partid,  mama lui Victor apelează la un "prieten" apropiat, prim-secretar într-un sector al Capitalei. Acesta aranjează pentru Victor o minivacanţă pe litoral, la un hotel de lux din "Gospodăria de partid". Victor acceptă, dar cu condiţia să fie însoţit de prietenii lui.

 În trenul care ducea spre litoral, un "Turist străin" îi întreabă pe nişte ţărani dacă ar vrea să primească pământul înapoi de la CAP. Aceştia nici nu concep acest lucru, li se pare neconvenabil. Pe tinerii noştri îi chestionează despre viaţa pe care o duc, despre libertate şi perspective într-o ţară comunistă. În semn de simpatie, le oferă o cutie întreagă cu zeci de prezervative. Tot în acel tren, Gelu descoperă nişte studente care mergeau la Costineşti şi se îndrăgosteşte brusc de Carmen, cea mai frumoasă dintre ele. Aceasta, însă, este atrasă de Relu, cuceritorul.

 La hotelul unde sunt cazaţi, tinerii spun "băiatului de la recepţie", că părinţii lor sunt barosani, că le-au dat destui bani şi că le-au spus să apeleze la el dacă au nevoie de ceva, adică de "orice". După cum bănuiseră, "orice" însemna chiar şi "fete de consum", ceea ce au şi obţinut.

Băieţii se duc la discotecă la Costineşti unde întâlnesc fetele pe care le cunoscuseră în tren. La lumina Lunii, Relu face dragoste pe plajă cu Carmen. Din păcate, băieţii uitaseră prezervativele la hotel.

  În restaurantul hotelului îşi face din nou apartiţia "Turistul străin" din tren. Aici îl chestionează pe un preşedinte de CAP despre cum ar gestiona el activitatea, dacă ar fi patron. Acesta răspunde, după ce distruge scrumiera, în care bănuia că se află microfonul Securităţii. După plecarea "turistului", vine securistul restaurantului. Preşedintele era cât pe ce să facă atac de cord, dar securistul îl asigură că şi el gândeşte astfel, dar îl sfătuieşte să fie mai atent unde vorbeşte. Îl asigură, însă, că vor urma schimbări importante.

 Băieţii şi fetele revin în Bucureşti. Fetele locuiau în căminele studenţeşti. Carmen îşi dă seama că a rămas însărcinată. Speriat, Relu o respinge. Deşi era caz de puşcărie, Gelu se oferă să o ajute pe Carmen să avorteze. O duce la bunica lui, într-un sat de munte, unde o fostă moaşă se mai ocupa şi cu aşa ceva. Acolo deja zăpada era mare, iar cursa locală nu mai putea să urce. Doi miliţieni îi remarcă pe cei doi tineri străini. Îi surprind în casa bunicii, tocmai când vine moaşa, şi îi arestează. Gelu este lăsat liber pentru că nu avea loc în maşina Miliţiei.  

Gelu revine în Bucureşti. La căminelor fetelor, se întâlneşte cu Relu. Acesta îl acuză că a nenorocit-o pe Carmen. Gelu îi întoarce acuzaţia şi se iau la bătaie. David îi desparte şi îi avertizează că vor avea loc evenimente mult mai importante, va izbucni revoluţia. Într-adevăr, când era la bunica lui, Gelu a auzit la un post de radio străin că românii se vor revolta, iar Ceauşescu va ordona să se tragă în mulţime.

 Mitingul organizat de Neauşescu eşuează, iar acesta îşi ia zborul cu elicopterul de pe clădirea CC. După lăsarea întunericului, în timpul manifestaţiilor de stradă, Gelu şi prietenii lui dau nas în nas cu unul dintre miliţienii care o arestaseră pe Carmen. Îl atrag în cursă şi Gelu îi ia pistolul. Sub ameninţarea pistolului, miliţianul susţine că şi-a făcut doar datoria şi că nu ştie de Carmen. Vrea să fugă, dar băieţii îl prind, îl tăvălesc pe jos şi-l lovesc cu picioarele. Furios, Relu îi ia lui Gelu pistolul din mănă şi trage pe lângă capul miliţianului. Acesta îi spune că, oricum, gloanţele sunt oarbe.   Gelu, Relu şi David sunt surprinşi de o brigadă de scutieri. Relu reuşeşte să fugă, pe David nu-l pot lua pe sus pentru că era prea gras, iar Gelu este arestat şi dus la Jilava. În duba miliţiei se face remarcat un revoluţionar înfocat, cu barbă căruntă şi chelie până la jumătatea capului, căruia îi vom spune Şeful. Victor, deocamdată, nu participă la evenimente, pentru că regimul comunist căzuse, iar tatăl său fusese secretar de partid.

 Televiziunea emite liber, iar la CC mulţimea cere să fie adus Ion Liliescu, fost prim-secretar, dizident  pe timpul dictatorului Neauşescu. Pentru că îl chema tot Ion Liliescu,  din greşeală, este adus tatăl lui Victor, spre nemulţumirea lui Melu Voican Voiculescu. Acesta are barbă căruntă şi chelie şi seamănă izbitor cu Şeful.

 Este adus adevăratul Ion Liliescu, dar acesta ratează prima ieșire la balconul CC pentru că foloseşte apelativul "tovarăşi". Este dus într-o sală, unde un grup de foşti tovarăşi îi vor redacta un discurs. În timp ce un Ion Liliescu citeşte discursul în faţa mulţimii, altul vorbeşte la telefon cu Moscova.

În acest timp, echipe dotate special sparg sistematic vitrinele magazinelor. Muncitorii se adună în birourile organizaţiilor de partid, decupează stema de pe drapel şi ies la revoluţie. Din studiourile TVR se face apel către populaţie să vină să apere Televiziunea. E noapte. Revoluţionarii  văd câte un terorist imaginar ba la fereastra unei vile, ba pe balconul alteia. Toate armele se îndreaptă spre locurile indicate şi nu se opresc până când clădirea nu se face pulbere şi ia foc. De pe marginea unui bloc este doborât un terorist. Sub o mantie neagră, revoluţionarii descoperă o uniformă militară. Sub aceasta, găsesc o uniformă de miliţian. Sub aceasta un costum civil, de securist. Sub acesta un costum din stofă de terorist străin.             

 La CC, Ion Liliescu este strâns cu uşa, la propriu, ca să fie de acord cu desfiinţarea CAP-urilor. I se prezintă 5 viitori prim-miniştri, cu chipul lui Petre Norman, costumaţi identic. Pentru că timpul era scurt, acesta trebuia remarcat de mulţime şi de televiziunile străine.

  Şeful apare peste tot, dar sediul este într-o fostă şcoală, chiar în laboratorul de biologie. Mulajul care reprezintă anatomia bustului uman are în ochi minicamere video. Mai mulţi indivizi au chipul Şefului. Uneori sunt mai mulţi la un loc.

  Şeful ţine nişte cursuri despre trecerea la economia de piaţă. Perioada care va urma se va numi tranziţie, iar haosul creat se va numi reformă. Primul pas propus este privatizarea comerţului. Un cursant este de părere că într-o economie socialistă, privatizarea comerţului înseamnă sinucidere economică. Şeful îl trimite pe cursant să-i cumpere un pachet de ţigări. Când ajunge la chioşc, lunetistul îl împuşcă. Pe de altă parte, un oarecare Ilie, dactilografiază de pe nişte ciorne,  pentru Şeful, un material despre compromiterea pluripartidismului prin înfiinţarea a sute de partide, a presei prin înfiinţarea a mii de publicaţii, a învăţământului prin schimbarea anuală a miniştrilor. Ilie face şi el o propune, revenirea la î din a. Şeful este sceptic, dar e de acord cu propunerea, măcar pentru a vedea dacă acest popor mai poate fi tot atât de uşor de manipulat.

  La Televiziune Şeful are o întrevedere cu un operator pe care îl felicită pentru imaginile de coşmar date pe post. E vorba de  secvenţele cu cadavre în pielea goală întinse pe pardoseala Spitalului de urgenţă, cadavrul unui nou născut înfăşurat în sârmă ghimpată, exagerarea numărului victimelor pentru a mări indignarea populaţiei. Apare şi "Turistul străin", care cere să i se promită un canal TV. Şeful şi Lunetistul îl aruncă din turnul Televiziunii.

 La sediul din fosta şcoală, în laboratorul de biologie, Şeful are mai multe întrevederi cu diverşi clienţi. În schimbul unor sume de bani sau recomandări, le oferă diverse "proiecte", cum ar fi înfiinţarea unei bănci private din împrumuturi la băncile de satat şi retragerea sumelor până la falimentarea acestora, înfiinţarea unor fonduri de investiţii şi retragerea sumelor investite, vânzarea unui CAP după distrugere, sau chiar vânzarea Flotei României.

  Gelu este martorul unei scene petrucute în Piaţa Scânteii, unde un cetăţean român este urmărit de un camion cu cetăţeni unguri. Aceştia îl prind şi-l desfigurează, iar toţi reporterii străini filmează şi transmit că un cetăţean ungur a fost maltratat de cetăţeni români. Aici, Gelu se întâlneşte cu Lunetistul. Acesta îi  propune să-l însoţească la sediu, pentru a fi de partea lor. Stând de vorbă cu Şeful, Gelu îşi dă seama că nu are de-a face cu adevăraţii revoluţionari şi refuză. Reuşeşte să scape cu viaţă şi anunţă o unitate militară de existenţa acelui sediu. Dar Şeful şi oamenii lui părăsesc locul, ştergând toate urmele. Ba chiar aşează praf pe mobilier şi întind plase artificiale de păianjen. Când vin militarii, mai întâi fac ţăndări geamurile şi pereţii praf cu mitralierele, apoi constată că nu e nimeni în clădire.  

 Arestaţi, dictatorul şi soţia sa ajung la concluzia că trebuie să accepte noua situaţie, ca să scape cu viaţă. Solicită un pahar cu apă. După ce beau, îşi scimbă complet hotărârea. Nu vor să vorbească decât în faţa  Marii Adunări Naţionale.

 Într-o piaţă mare, plină de oameni, cei 4 băieţi se caută unul pe altul prin mulţime. Apare şi Carmen. Gelu se îndreaptă spre ea, dar Relu soseşte înaintea lui. Relu şi Carmen se îmbrăţişează fericiţi.

  De la înălţime, Lunetistul îi ia în colimator. Şeful, însă, îl somează să le cruţe viaţa, pentru că va avea el grijă ca viitorul să nu fie prea luminos pentru ei. Îl observă, însă, în mulţime, pe tatăl lui Gelu, un "prieten" mai vechi şi un personaj misterios, despre care ştim foarte puţin. Lunetistul trage, tatăl lui Gelu se prăbuşeşte, deşi avea vestă antiglonţ.

Protejat la UPFAR

4. NEGUȚ, BĂIATUL MAMEI
sau  UN EXEMPLU VIU

                                                                                        Dorin Goagă 

(treatment)

        

Neguţ este un băiţel care s-a născut cu un mic neg pe nas. Mai exact, în vârful nasului, pe partea stângă. Părinţii lui, nişte oameni simpli, de la ţară, i-au zis Neguţ. Aşa i-au zis şi copiii de vârsta lui, aşa i-au zis şi sătenii, că până la urmă, nici nu se mai ştia care este numele lui adevărat. În primii ani de şcoală, prezenţa negului pe nas nu l-a afectat prea mult, dar l-a vârsta pubertăţii negul a început să-i crească mai rapid ca până atunci. Fetele încep să-l ia în derâdere, băieţii nu-i mai dau atenţie. Învăţătura de carte nu-i mai oferă nicio satisfacţie, iar când jucau fotbal pe maidan, „căpitanii de echipă” îl lăsau de-o parte. Afectat, tânărul se îndârjeşte, dar se retrage în sine. Tatăl este nemulţumit că fiul lui nu luptă, iar mama nu face altceva decât să încerce să-l consoleze. Fraţii mai mari se căsătoresc şi îşi fac propriile gospodării în satul lor sau prin satele vecine, iar Neguţ se pomeneşte la 30 de ani necăsătorit. Este nevoit, totuşi, să se căsătorească, pentru a-şi creşte cele două fetiţe gemene pe care i le face plocon o femeie din sat, la care înnoptase odată, când se întorcea cam aburit de la crâşmă. Nu voia să se căsătorească şi nu voia să aibă copii, de teamă că vor semăna cu el, adică vor avea neg pe nas. Fetiţele nu-i semănau, aşa că a acceptat căsătoria, dar nu va şti niciodată dacă sunt ale lui, pentru că nu va avea curajul să cerceteze.  

Satul în care trăia Neguţ era într-o zonă deluroasă, care nu fusese colectivi-zată. Cel mai apropiat oraş era la 20 de kilometri. Locuitorii satului creşteau vite şi oi, iar statul le achiziţiona tăuraşii, mieii, laptele şi lâna. Le dădea în schimb tărâţe, porumb, sau butelii de aragaz. Periodic, venea la vânătoare de urşi însuşi preşedintele republicii, pe care Neguţ îl privea cu oarecare sfială, de fapt un fel de admiraţie. Îl impresiona suita care îl înconjura pe acesta. Venea mai întâi un buldozer care netezea drumul până la pădure, apoi oamenii îi amenajau cabana de vânătoare, îi pregăteau locul de pândă şi îi aduceau vânatul în bătaia puştii.

Revoluţia din Decembrie 1989 îl găseşte pe Neguţ aproape de 40 de ani, cu două fetiţe frumuşele în clasa a patra. Părinţii îmbătrâniseră, şi de la un timp nu mai făceau faţă treburilor gospodăreşti, aşa că este nevoit să se ocupe personal de turma de oi, care era şi a lui, pentru că rămăsese alături de cei bătrâni, în casa părintească. În adolescenţă, petrecuse mult timp singur printre mioare, dar nu era chiar aşa de ataşat de turmă, cum fusese tatăl lui. Aşa că angajează oameni pentru îngrijirea acesteia. La scurt timp, îi moare tatăl. După Revoluţie, se desfiinţează centrele de achiziţie ale statului, iar sătenii nu mai aveau cum să valorifice laptele de la vaci, ajungând sâ-l dea la porci, nu mai venea nimeni după miei, iar lâna ajunsese la un preţ derizoriu. Îşi pune problema să vândă turma, dar nu avea cui, pentru că fiecare sătean avea oile lui, mai multe sau mai puţine, iar preţul era, evident, foarte mic. Fetiţele îl sfătuiesc să dea anunţ la mica publicitate. Aşa că, într-o zi, vin nişte cumpărători de la Bucureşti. Erau doi turci şi un român, transla-tor. Cumpărătorii  văd turma şi scriu pe hârtie un preţ destul de mare. Văzând o sumă aşa de mare, Neguţ îi întreabă, prin intermediul translatorului, dacă nu glumesc. Cumpărătorii cred că preţul este prea mic şi îl dublează. Din nou îi întreabă dacă nu glumesc. Tocmai atunci mai sosesc alţi trei cumpărători străini. Văzând aceasta, primii cumpărători măresc de patru ori preţul iniţial şi bat palma. Cumpărătorii aveau dolari şi tocmai voiau să se întoarcă în oraş să-i schimbe în lei, dar fetiţele îl sfătuiesc pe Neguţ să ceară plata în dolari. Cu mari îndoieli, Neguţ acceptă plata în dolari şi vinde toate oile. Se duce apoi în oraş să schimbe dolarii. Rămâne uimit câţi lei primeşte pentru câteva hârtii verzi. Îi înfăşoară într-un ziar şi îi pune într-o sacoşă. Intră la un WC public şi iese de acolo... fără sacoşă. Se întoarce în sat şi acasă scoate banii... din sân. La scurt timp, vin cei trei angajaţi beţi criţă să-i ceară socoteală pentru că i-a lăsat pe drumuri fără să-i anunţe din timp. Vrea să-i plătească, dar nu au încredere în bani. Atunci, Neguţ îi angajează să adune oi de la săteni şi să refacă turma. Plăteşte oile la preţ de nimic, apoi vinde toată turma. Repetă operaţia de mai multe ori şi se umple de bani. În acelaşi mod adună oi şi din satele vecine şi le vinde.

Cu banii câştigaţi, cumpără o căsuţă în Buftea şi ceva teren. Se mută cu soţia şi fetele aici. Cumpără apoi la preţ foarte mic o suprafaţă mare de teren alăturat, care era mlăştinos. La scurt timp, face un schimb cu un teren de foarte bună calitate, care aparţinea armatei. Îl vinde apoi bucată cu bucată, la preţ de o sută de ori mai mare.  Cumpără la un preţ foarte convenabil şi finisează o vilă aflată în construcţie, pentru că proprietarul nu mai era solvabil, şi un apartament în Bucureşti. Intră şi în alte afaceri, plăteşte oameni competenţi şi ajunge printre cei mai bogaţi oameni din ţară. În acest timp, „dă târcoale” celei mai puternice echipe de fotbal din ţară, pe care reuşeşte să o „cumpere”. Evident, tot în condiţii avantajoase. Echipa avea datorii enorme la stat, dar o cumpără... fără datorii. Reuşeşte să-i păstreze şi denumirea şi palmaresul. Nu mai era la vârsta la care să joace fotbal, dar fotbalul rămăsese pentru el un vis neîmplinit în adolescenţă. Sponsorizează diverse posturi de televiziune şi permanent apare la televizor. Face acte de caritate, construieşte bise-rici, se duce cu elicopterul în zonele afectate de inundaţii. "Sponsorizează" pe unde trebuie, şi fetele lui obţin burse în Statele Unite. Are şi duşmani, însă. Nostalgici ai vechiului regim, oameni invidioşi, care  nu s-au putut realiza, caută să se răzbune. Ca urmare, i se intentează mai multe procese, dar termenele sunt foarte largi şi se lungesc la nesfârşit. Pe de altă parte, toate acţiunile lui erau perfect... legale.

Nemaiştiind ce să facă cu banii, se hotărăşte să candideze la preşedinţia ţării. Angajează "specialişti" pentru campania electorală, dar el lucrează "cu mâinile curate". Nu caută să afle, însă, cât de curate erau mâinile colaboratorilor săi. Ceva însă îl încurca: negul din vârful nasului, care acum era destul de mare. Pentru că se declarase patriot, apelează la medici români renumiţi, pe care îi sponsorizase în prealabil, dar aceştia refuză să i-l taie, deşi din analize nu rezulta că ar fi vreun pericol. Merge la o clinică în străinătate şi se operează. Se întoarce în ţară, participă la alegerile prezidenţiale, dar obţine un procent foarte scăzut.

Deşi totul părea perfect, nasul începe să i se înroşească şi în scurt timp negul apare din nou şi începe să-i crească vertiginos. Pleacă iar în străinătate, dar până la urmă medicii sunt nevoiţi să-i taie nasul cu totul. Neguţ rămâne hidos, cu o adâncitură în loc de nas şi două orificii cartilaginoase. Medicii au grijă să-l pregătească psihic, îi ascund oglinzile, îi fac un nas artificial pentru momentul când va fi vindecat, dar Neguţ nu mai era cel de dinainte. Spitalizarea îl costă o avere şi pierde şi procesul intentat clinicii, pentru că îşi dăduse în scris consimţământul. Aproape sărac, se întoarce în ţară, şi la scurt timp moare. În aceeaşi noapte, în timp ce se afla într-un taxi care trecea regulamentar printr-o intersecţie, moare şi un foarte cunoscut cântăreţ, lovit de un autoturism de teren condus de un american.

Cortegiul funerar se întinde la nesfârşit, oamenii îndoliaţi se adună de pe străzile laterale, dricul înaintează încet. În cosciug este... cântăreţul.

Neguţ este însoţit pe ultimul drum doar de soţia lui, mama, foarte bătrână, care abia mai are voce să bocească, fraţii şi surorile. Fetele pe care le-a crescut nu au avut bani să vină din America. Avocaţii şi toţi oamenii de afaceri care au câştigat de pe urma lui au alte treburi mai importante de rezolvat. Nici fotbaliştii, care nu şi-au mai primit primele promise, nu sunt prezenţi.

Şi astfel, Neguţ care în emisiunile televizate obişnuia să se dea ca exemplu viu de om care s-a îmbogăţit cinstit, nu mai era viu.

 Filmul propriu-zis dezvoltă în principal perioada care începe după ce Neguţ vinde prima turmă de oi. Copilăria şi adolescenţa vor rezulta din dialoguri, amintiri sau scurte ilustrări. Schimbarea regimului, posibilitatea acumulării unor sume imense de bani, trezesc în Neguţ pornirile latente de mărire. Cu bani poate cumpăra orice. Cumpără o echipă întreagă de fotbal, şi se simte, cum altfel, decât proprietarul oamenilor, adică al jucătorilor, pe care îi vinde şi cumpără ca la târgul de vite. Comunist nu fusese, pentru că nu avusese niciun interes, dar acum afişa acest lucru ca pe un mare merit. Se îmbogăţise „plecând de jos”,  dar fără să-şi pună problema că unde el a câştigat, alţii, mulţi, au pierdut. Este creştin, cu frica lui Dumnezeu, zice el,  iar cu banii obţinuţi extrem de uşor construieşte biserici. Ca urmare, se consideră omul cel mai potrivit să fie preşedintele Ţării. Se autodeclară patriot şi foloseşte imaginea lui Mihai Viteazul în campania electorală.

Un efect deosebit de puternic îl va avea asupra spectatorului chipul mutilat al lui Neguţ. Cu mijloace acum accesibile cinematografiei, interpretul va avea o adâncitură în loc de nas. Dacă ni-l imaginăm pe Dorel Vişan în rolul principal, rezultatul este uşor de anticipat. Prezentarea graduală va accentua veridicitatea. Mai întâi operaţia de eliminare a negului, recidivarea, „decuparea” nasului, bandajul plat peste rană, aplicarea unui nas artificial, desprinderea acestuia pe drumul spre cimitir. 

Protejat la UPFAR

Dorin Goagă

5.ȚARA BINELUI SUPREM

După romanul „Titus Bostan și stupina cu viespi”, de Petre Vârlan, ediția 1984 

(treatment)

       Înșelat de soție, obstrucționat de autoritățile locale, dezamăgit de obștea satului, zootehnistul Titus Bostan își ia banii agonisiți, câteva sute de mii de lei, și părăsește  pe furiș localitatea Carcaliu,  ducând de ghidon motoreta sa Mobra.

          Are în jur de 40 de ani, rotofei, cu chelie considerabilă, până  în creștetul capului.

          La marginea unui lan de floarea-soarelui, Titus Bostan este întâmpinat ca din întâmplare de Ion Goldman,principalul său adversar, atât la ocuparea postului de conducere a echipei de fotbal „Fulgerul”, cât și în intențiile de a face o lume mai bună la Carcaliu. Este cel care cumpărase de la poștașul Clănțăbău cele 156 de anonime, una câte una, în  care Titus Bostan îi incrimina pe mai marii satului, inclusiv pe cârciumar și preot. Acum, la despărțire, îi restituie scrisorile și capătă iertarea lui Titus.

După despărțire, Titus își aruncă pălăria și motoreta în Dunăre, ca și scrisorile și cartea „Biblia pentru credincioși și necredincioși”, să se creadă că s-a sinucis, apoi pleacă spre Lunca Focșani, satul natal, pentru a crea acolo o lume nouă.

          Mărșăluiește pe malul Dunării, ferindu-se din calea trecătorilor, iar la un cot găsește refuzate de Dunăre  cele 156 de anonime, motoreta și cartea. Păstrează motoreta, iar cartea și scrisorile le leagă cu o sfoară și un bolovan și le trimite pe fundul apei.

Plătește unui lipovean cu barca să-l treacă Dunărea. Se afla pe malul drept, zona Ghecet. La mijlocul apei, însă, intră cu barca într-un vârtej.

Titus Bostan se trezește singur, pe altă lume, pârjolită, „Insula Dezolării”. Deasupra lui se rotește amenințător o cioară, parcă aceeași care s-a înălțat din lanul în care a dispărut Ion Goldman. Spre stupefacția sa, dă de bunul său prieten, fostul zootehnist Antinoghen, scriitor de pomelnice și acatiste în ultimul timp la biserica din Hârlău. Numai că acest Antinoghen fusese nu de mult călcat de un buldozer.

Antinoghen îl primește cu apelativul „luminate și înțelepte”, așa cum trebuia întâmpinat cineva cu puteri supraomenești, și îi devine scutier. Titus se convinge de puterile sale când reușește să transforme un broscan amenințat de o barză într-un tânăr.

Tot oameni fuseseră  în „Țara Binelui Suprem”  și  celelalte viețuitoare, hârciogi, castori, popândăi, dar pentru că au cârtit, au fost pedepsiți de Notalp și Letotsira, cei doi dictatori din „Țara Binelui Suprem”.

Titus și Antinoghen o plătesc pe podăriță (care arată ca Ion Goldman în travesti) cu o sticlă de vin pentru a-i trece apa cea neagră  spre „Țara Binelui Suprem”. Pe parcurs, cei doi sunt atacați de podăriță, dar Titus o transformă într-o capră.

Pe celălalt tărâm, cei doi sunt întâmpinați de  Rodis și Rodana, doi localnici îmbrăcați numai în pânză de cânepă aspră, cu opinci în picioare. Rodana, dar rasă pe cap și fără podoabe, ca toate femeile, pentru  a nu stârni patimi, este sortită de cei doi conducători supremi lui Rodis, un înțelept nu prea tânăr. Titus și Antinoghen sunt duși într-o clădire cu arhitectură impunătoare, dar construită fără gust, pentru a primi veșminte identice cu cele ale localnicilor. Mânerele de la uși sunt din aur, dar grosolan lucrate, ca și robinetele și lanțurile de la WC-uri. Titus și Antinoghen participă la nunta Rodanei cu Rodis. În sala de festivități, grosolan lucrată din marmură și aur, la o masă lungă, toți participanții sunt serviți cu un singur fel de mâncare, orez fiert peste care se toarnă miere, și și singura băutură, apă îndulcită cu miere. Patru ore pe zi, toți localnicii vorbeau cântând, în cinstea înalților lor conducători din „Templul Desăvârșirii”, străluminații Notalp și Letotsira, cele două genii în care s-a întrupat întreaga inteligență zeiască și omenească.

Nunta este tristă. Rodana este cu gândul la Sadmus, un tânăr de vârsta ei. La sugestia lui Antinoghen, Titus transformă apa în vin. Nuntașii se înveselesc. Titus dă tonul și încep să cânte „De-aș mai duce-o pân-la toamnă, leliță Ioană... ”  Localnicii scot instrumentele muzicale ascunse cu strășnicie sub stivele de orez. Se încinge o petrecere pe cinste, dar iscoadele nu lipsesc. O cioară tocmai își ia zborul.

Titus și Antinoghen ajung în fața celor patru  sfetnici: Hiperbolius, care veghează asupra tărâmului muncii pentru  Binele Suprem, Magnus Bonum, apărătorul justiției Binelui Suprem, pontiful Puritanus, cel care  veghează ca nimeni să nu preacurvească și să nu  încolțească trufia și patimile, și Oficius, divinul care alege mirese tinere pentru mirii copți și veghează asupra  creșterii natalității.

Potrivit legii ospitalității, cei doi sunt conduși  de tânărul Sadmus cu o cotigă de aur, trasă de doi măgăruși, să vadă cât de frumoasă e viața. Văd fete frumoase tunse chel și bărbați care seceră manual. Titus le oferă o combină. Face să crească păr femeilor, le dă straie omenești. Este aclamat. 

Ajunge la „Templul Desăvârșirii”. (După descrierea din roman, seamănă  cu Casa Poporului). Titus transformă sulițele străjerilor  în salam și scuturile în pâini. Sunt lăsați să intre.

În două tronuri de aur, cei doi dictatori  în straie împărătești.  Stupefiați se ridică și își strigă slugile fidele. Titus și Antinoghen sunt aruncați pe treptele  Templului. Notalp îi urmează și îi transformă în doi măgari, unul gras și altul slab. Îi înhamă la cotiga lui Sadmus  și preia hățurile. Începe o lungă fugăreală a celor doi măgăruși prin praful drumurilor Țării Binelui Suprem. Notalp îi lovește cu biciul și le ține un discurs moralizator. Titus și Antinoghen, acum măgari, se reped asupra unui pom. Hățurile se rup și Notalp ajunge în respectivul pom. Cei doi măgăruși se rostogolesc și devin Titus și Antinoghen în pielea goală.

Cei doi își găsesc Mobra și hainele. Ajung la podul de peste Apa Neagră. Aici îi întâmpină capra – podăriță care îl lovește pe Titus în piept și-l aruncă în valuri. Este scos din apăde către lipovean  și tras în barcă. Titus ține în mână legătura cu anonimele și cartea.

Titus Bostan ajunge cu motoreta în Hârlău, de unde îl ia pe Antinoghen. Pornesc spre Lunca Pașcani. Gîndul lui Titus zburdă la Saveta, iubita lui din tinerețe, care a fost nevoită să se căsătorească  cu altul, iar Titus a părăsit satul. Acum soțul ei murise trăznit la cârciuma din deal și era liberă, ca și Florina, sora cea mică.

Cei doi ajung pe înserat la casa Savetei.  A doua zi, Titus pornește spre casa părintească împreună cu Antinoghen. Se opresc pe malul apei  pentru a face loc amintirilor. Sunt înconjurați de sătenii care speră să fie izbăviți de mizeria și nedreptățile  în care se zbat. Plăvanus și Bălanus, conducătorii CAP-ului, și primarul Blându Multea intră în panică.  Știu că Titus Bostan este venit de sus, de foarte de sus, și are gânduri mari. Sunt îngrijorați că nu au tras la ei, ca alții, veniți în inspecție. Acasă, Titus este primit cu onorurile de rigoare, ca un om foarte important. Plăvanus și Bălanus dau foc CAP-ului, pentru a-și ascunde fărădelegile, și dispar. Împreună cu Antinoghen, Titus pleacă în munți la un prieten cu care plutărise și albinărise un timp, pentru a face un tratament să-i cadă burta  și să-i crească părul pe cap, începând schimbarea prin sine însuși, mai întâi pentru Saveta, apoi să se îngrijească de sat.

Îi scade burta, și începe să îi crească părul pe cap. Pornesc spre Lunca Pașcani cu motoreta. Coborând niște serpentine, Titus oprește motorul pentru a-l putea auzi pe Antinoghen. Astfel, fără să fie observați, intră într-o zonă interzisă. Circulația era oprită pe șosea. La marginea unui lan de floarea-soarelui se plantau niște tulpini din plastic  cu pălării imense de floarea-soarelui. La un lan de porumb se adăugau tulpini cu mai mulți știuleți frumoși. Alături se planta sfeclă comflabilă. Toate acestea erau aduse de la o întreprindere agro – industrială, Biruința Socialismului, în camioane militare, într-o atmosferă specifică operațiunilor ultrasecrete. Se aștepta vizita „tovarășului”. Securiștii erau ascunși în trunchiurile de copaci, în mulaje de vacă, sau în căpițe de fân.

Cei doi sunt interceptați. Se dă alarma. Se obțin date despre ei, inclusiv numărul de la pantofi, prin cele mai moderne mijloace de transmisie și comunicare.  Se pun în mișcare elicoptere, tancuri. Se încarcă tunuri cu  obuze. Cei doi sunt prinși până la urmă ca peștii într-o plasă și sunt luați la întrebări. (această parte lipsește din cartea lui Petre Vârlan).

Titus Bostan și Antinoghen ajung  la spitalul de nebuni „Biruința Socialismului”. Aici sunt dopați cu sedative. Până la urmă, se hotărăsc să retragă cele afirmate, să nu mai spună că au fost în „Țara Binelui Suprem” și în „Insula Dezolării”, constatând că adevărul supără.

Sunt eliberați, dar lui Titus începe să-i cadă părul proaspăt crescut.  

Protejat la UPFAR

6. O DESCOPERIRE MORTALĂ

                                          (treatment)                                                                                                                                Dorin Goagă

            

Într-un institut de cercetări, cu profil nu prea bine definit, lucrează un cercetător cu o figură asemănătoare lui Einstein, cam de 60 de ani, cu părul alb zburlit in jurul cheliei. Cu o instalaţie complicată dar nu foarte modernă, compusă din camere  de luat vederi pe trepiede, calculatoare şi monitoare, urmăreşte nişte plante în ghivece de flori. Ultimul „obiect de studiu” este o floare de grădină numită „Regina Nopţii”. Este numită aşa pentru că ziua florile sunt complet ofilite iar seara se deschid şi stau aşa până în zori. Planta are o tulpină centrală cu frunze late, iar floarea seamănă foarte mult cu cea a narciselor, doar că legătura dintre coroană şi ramură o face un tub alungit, cam de 7 cm, care ţine loc de cupă. Are miros plăcut şi puternic, dar numai noapte.

          Cercetătorul înregistrează prin mai multe metode şi observă că în jurul florilor plantelor, în general, se forma un norişor portocaliu, ca o aureolă. La florile de zi, aureola dispărea noaptea, iar la Regina Nopţii, dimpotrivă, apărea noaptea. Floarea acestei plante, ziua atârna veştedă, iar la o redare accelerată a unei înregistrări făcută pe înserat, floarea se ridică încet, şi, datorită formei sale alungite, „norul” portocaliu pare un falus erectil.

          Ultima înregistrare se face automat, în lipsa cercetătorului, caruia, mai toţi, îi spun Einstein. Este seara, şi planta are mai multe flori, toate deschise. Apare un fluture mare de noapte care poposeşte în faţa fiecărei flori zburând pe loc, aidoma păsării Colibri. Aripile aproape că nu i se văd, datorită frecvenţei mişcărilor, iar „trompa” este înfăşurată sub formă de spirală în plan vertical. Îşi desfăşoară „trompa” şi o introduce în cupa florii. În acest moment, „norul” portocaliu din jurul ei creşte în volum şi densitate.

          În camera în care se făceau înregistrările intră directorul institutului, un individ la cca 50 de ani, cu figura actorului Dani de Vito, şi secretara sa, o domnişoară trăsnet. Cei doi au gânduri de dezmăţ, dar observă imagini pe monitoare, aşa că scot instalaţia din priză. În timp ce se sărută grăbiţi, directorul o împinge pe secretară spre un birou, încercând să se dezbrace unul pe celălalt. Cu o mână, directorul aruncă pe jos tot ce era pe birou şi o saltă pe secretară cu fundul pe acesta. Dar cum era cam scund, directorul nu ajunge, aşa că secretara coboară şi fac... treaba în picioare.

          A doua zi, dis – de – dimineaţă, primul care vine la institut după femeia de serviciu este Einstein. Este bine – dispus, dar se îngrijorează  când o vede pe femeia de serviciu care ştergea pe jos plângând. Aceasta îi spune că va afla şi el curând motivul supărării ei. Găseşte surprins instalaţia de înregistrare scoasă de sub tensiune şi o repune în funcţiune. Dar numai monitoarele fuseseră întrerupte, aşa că înregistrările nu avuseseră de suferit.

          Pe un monitor urmăreşte înregistrarea cu directorul şi secretara, numai că trupurile acestora nu se văd, ci doar nişte „norişori” portocalii în zonele sexului, sânilor, vârful degetelor şi în partea superioară doar la nivelul scoarţei cerebrale. Aceştia se mişcă prin încăpere potrivit traseului parcurs de cei doi, respectiv intrarea, un moment de giugiuleală, deconectarea monitoarelor, urcarea pe birou a secretarei şi coborârea, apoi întrepătrunderea frenetică a celor doi „norişori”... principalii.

          Aflând acum natura „norişorului portocaliu”, cercetătorul intră încântat în celelate birouri pentru a le comunica vestea, dar găseşte o atmosferă apăsătoare, neprimitoare. Toţi colegii lui stăteau abătuţi în picioare, rezemaţi de birouri, pereţi sau calorifere. Aflaseră ceva de la femeia de serviciu, care avea o cumnată într-o funcţie similară la minister.

          Einstein îl întâmpină optimist pe directorul care soseşte cu întârziere la institut, încercând să-i spună că a făcut o descoperire epocală, dar acesta îi răspunde că e prea târziu. Îi convoacă pe toţi în „Sala de consiliu” şi le spune că  institutul se desfiinţează, de fapt intrâ în conservare pentru vremuri mai bune, rămânând pe funcţii doar directorul şi secretara.

          La sfârşitul întrevederii, Einstein rămâne şi îi spune directorului că înregistrările din seara precedentă îi confirmă că „norişorul” portocaliu din jurul florilor este de natură erotică şi îl roagă să-i păstreze postul pentru continuarea cercetărilor. Crezând că cercetătorul are imagini cu care l-ar putea şantaja, directorul vrea să i le cumpere, dar este refuzat categoric. Einstein nu vrea decât perfecţionarea aparaturii şi continuarea  cercetărilor. Furios, directorul convine să intervină la minister. Astfel, ajunge să susţină memoriul, întocmit de Einstein, în faţa unei cucoane de cca 100Kg. Aceasta i-l aruncă furioasă în cap, refuzând să-l susţină în faţa ministrului, motivînd grija pentru banul public.

 Einstein voia să realizeze un aparat performant dar miniaturizat, cu care să poată determina „nivelul erotic” al fiecărui individ, în primul rând pentru autocunoaştere, ţinând cont că niciun bărbat nu e sută la sută bărbat, cum nici femeile nu sunt sută la sută femei, conform scării  lui Kinsey. Acesta ar fi foarte util la formarea cuplurilor şi ar duce la micşorarea numărului de divorţuri. Inventatorul crede că fiecare individ are un „emiţător erotic” şi un „receptor” similar. Condiţia ar fi ca partenerii să fie pe aceeaşi „lungime de undă”. Îşi propune să afle unde sunt localizate cele două componente, ca într-o perspectivă nu prea îndepărtată să li se  poată regla „frecvenţa”, astfel încât un „emiţător” să nu intre în rezonanţă decât cu „receptorul” unei persoane de sex opus. Considereră că erotismul stă la baza ascensiunii unui individ, sau a decăderii în alcoolism sau droguri.

          Einstein nu-şi poate păstra postul, dar reuşeşte să-l determine pe director să-i dea acasă toată aparatura pentru a continua cercetările în apartamentul său de la etajul 10, unde locuia singur. Are nevioe, însă, de aparatură nouă, modernă, pe care directorul trebuie să i-o pună la dispoziţie falsificând comenzi mai vechi. Este nevoit să-i dea şi bani, când inventatorul află că de fapt din fondul de salarii alocat, însuşit în întregime de director şi secretară, mai puteau fi plătite două posturi de cercetare. Problema era că „doamna de la minister” nu accepta sub nicio formă cercetările lui Einstein.

          După câţiva ani, directorul ajunge să fie strâns cu uşa atât de amanta sa, pe care nu reuşea s-o mai satisfacă... financiar, şi care îşi găsise un bărbat tânăr şi potent, cât şi de inventator, care voia mereu fonduri pentru aparatură. Aşa ajunge directorul să-i dorească moartea.

          Einstein, însă, îşi continua senin cercetările. Miniaturizase aparatura şi urmărea de la balcon diverse cupluri şi situaţii văzute pe stradă sau în parcul din apropiere. Astfel, vede că „norişorii erotici” ai unei perechi de tineri care se iubesc se atrag, iar ai celor care nu se iubesc, se resping. Sau ai unuia trage spre celălalt, în timp ce al aceluia se îndreaptă în direcţie opusă. Constată că sunt şi persoane de acelaşi sex ai căror „norişori” se atrag.  La un moment dat, descoperă o dramă sentimentală între un băiat, vecin de palier, şi o fată, care nu era mulţumită de ... dotarea lui şi îşi găsise pe altcineva.

          Perfecţionând aparatura, inventatorul constată întâmplător că poate vedea prin pereţi, respectiv prin pardoseală. Urmăreşte astfel o pereche de pensionari din apartamentul de la etajul inferior. Lui îi cresc „norişorii erotici” uitându-se la televizor şi mângâind pisica, iar ei mângâind câinele pe burtă. Când se aşează pe canapea unul lângă celălalt, „norişorii” lor se resping.

          Într-o zi, vecinii de dedesubt obsevă infiltrându-se apă pe lângă lustra din sufragerie. Aleargă sus şi văd apă ieşind pe sub uşa inventatorului. Îl găsesc în cadă, sub nivelul apei care se revărsa peste margini, cu ochii larg deschişi. Văd în sufragerie, pe un monitor  ceva ciudat. Doi „norişori” portocalii se întrepătrundeau frenetic, iar la un moment dat unul dintre ei explodează luând pentru scurt timp forma unui corp uman, ca şi cum acesta ar fi fost din sticlă şi s-ar fi umplut brusc cu un gaz portocaliu, apoi se întâmplă acelaşi lucru cu celălalt „norişor”, tot pentru scurt timp. 

Protejat la UPFAR

7. SCHIMBAREA LA FAȚĂ

sau UN SCENARIST SUB ACOPERIRE

(sinopsis)    
                                       Dorin Goagă

În căutarea unui subiect inedit, un scenarist  găseşte pe un website destinat  LGTB (Lesbian, Gay, Bisexual, Transsexual)  povestea unui tânăr, Sorin, care în primii ani de după Revoluția din 1989 cere să i se facă operație de schimbare de sex, devenind Sorina.

Pe site, povestea era preluată de pe un post de televiziune care o descoperise pe Sorina după 15 ani trăind în mizerie, pe străzi. Scenaristul pierduse emisiunea TV , și căutând pe Google, ajunge pe site.

Postul de televiziune  realizase  o emisiune în care punea în discuție moralitatea celor care, de dragul popularității, au făcut prima operație de schimbare de sex din țară, fără să se mai intereseze de discernământul  și capacitatea intelectuală a pacientului și nici de viitorul acestuia.

Tânărul Sorin de 19 ani prezenta deja semne de labilitate psihică, încercând să se sinucidă pentru că nu i se accepta operația.

Sorin beneficiază de operație gratuită, fiind prima operație de acest fel, dar după aceea nu a mai avut cum să-și susțină costurile pentru tratamentele hormonale, care nu mai intrau în categoria gratuităților.  Fără asistență psihologică, după operație, și fără tratament, în disperare de cauză, pentru că-i creștea mereu barba, și-adat  cu sodă caustică pe față, mutilându-se.

Încercând să contureze subiectul, scenaristul constată că pe blogul respectiv părerile nu numai că erau împărțite, dar și diametral opuse.

Pentru a înțelege mai bine, intră în discuții cu userii. Printre aceștia, apăreau  din când în când heterosexuali ostili. Scenaristul ripostează  și el, lăsând impresia că este gay, deși avea familie, urmând să i se nască și un nepot.

Cum userii, homosexuali sau transsexuali, erau oameni din toate categoriile sociale, cu niveluri diverse de pregătire, cu concepții diferite chiar despre homosexualitate, deci și cu atitudini diferite, scenaristul ajunge să se implice tot mai  mult, și pentru a-i cunoaște mai îndeaproape, acceptă propunerea acestora  de a participa la festivitatea în care urma să fie desemnat  MISTER GAY ROMÂNIA, care se organiza într-un oraș de munte.

Aici se întâlnește cu userii de pe blog, care îl considerau „de-al lor”. Scenaristul chiar se arată  sincer nemulțumit că reprezentantul României peste hotare  va fi  un tânăr gay cu handicap locomotor (este vorba de anul 2011), considerând că acesta este de fapt un deserviciu adus comunității gay, contrar intenției organizatorilor.

La petrecerea finală, când se aflau pe terasa restaurantului de la ultimul nivel al hotelului, scenaristul primește un telefon prin care este anunțat că i-a născut nora. De bucurie, uită unde se află și strigă în gura mare că  are un nepoțel.

Pentru câteva  momente  se face  liniște totală. În clipa următoare, un bărbat  de la aceeași masa îl lovește fulgerător în față.

Se produce o încăierare generală. Unii îl loveau pe scenarist, alții căutau să-i domolească pe aceștia, pentru a nu se întâmpla o nenorocire. În busculada creată, câțiva il iau pe sus și îl aruncă peste balustrada terasei.

Scenaristul plutește spectaculos prin aer căzând de la foarte mare înălțime.  

8. MICUL DICTATOR   

Copyright © Dorin Goagă                sinopsis ?

                                                                                        de Dorin Goagă

          În dembrie 1989 în România are loc o revoluție, cu toate semnalmentele unei revoluții, pentru înlăturarea de la putere a unui dictator (comunist).

          Revoluționarii dezlănțuiți ajung în fața unui imens portret al dictatorului Ceaușescu.

Portretul este pe un suport vertical,  susținut de un schelet din bare metalice și are înălțimea  unui bloc de 10 etaje.

          Revoluționarii încearcă să distrugă baza panoului tăind rețeaua metalică, sau încercând să spargă cu târnăcoapele sau picamerele  betonul în care aceasta era fixată.

          Panoul vibrează și imaginea se sparge în mii de cioburi  care cad fluturând prin aer.

          Fiecare ciob se înfige în câte un revoluționar. Pentru o clipă, chipul fiecăruia seamănă cu al dictatorului.

          Revoluționarii au dispărut, iar  panoul a rămăs vertical. Imaginea, însă, este un mozaic format din mii de portrete.

          În cadru intră o lupă care mărește la întâmplare câte un portret. Fiecare portret are o etichetă. Printre acestea vedem: Director, Vânzător, Șofer, Patron, Redactor șef, Soț, Polițist, Portar, Fiu, Văcar, Soție, Fiică, Profesor, Tată, Secretară, Șef echipă, Preot... și lista va continua. Nu trebuie să lipsească Băsescu.