Copyright © Dorin Goagă
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și
asemănarea Sa. Așa că era de așteptat ca „omul” să și-l imagineze pe Dumnezeu
după chipul și asemănarea lui. A omului! Dar nu chiar oricum, ci la vârsta
senectuții, cu barbă și plete albe, stând de veghe pe un norișor.
Pe Adam și l-au imaginat direct cu
bărbița neagră și cu frunză, ca și pe Eva. Mă refer la frunză, nu la barbă! Nu
știu ca Adam să fi fost reprezentat ca prunc, deși mie așa mi se părea firesc.
După calculele mele, abia pe la doi ani, când acesta umbla deja pe piciorușele
lui, Dumnezeu să-i fi scos o coastă, pentru a-i crea un partener. Pe la 12,
respectiv 14 ani pentru Adam, începea să le crească părul, și să apară frunza
și șarpele cu mărul.
Mai târziu, mult mai târziu, dându-și
seama că au libertatea de gândire, oamenii au început să își pună problema dacă
nu cumva Dumnezeu arată cu totul altfel decât ei. Dar cum să arate, și, mai
ales, de ce nu ca ei?
A început să mă preocupe și pe mine
această problemă. La modul cel mai serios. Nu pentru faptul că oamenii și-l
imaginau pe Dumnezeu după chipul lor, ci pentru că și-L imaginau și după
asemănarea cu ei. Astfel, Dumnezeu nu era numai bun și înțelegător, dar și dur,
aprig și răzbunător. Dacă El considera că meriți, te primea în Rai, dar dacă
nu, te aștepta Iadul. Pe Pământ, dacă nu posteai, multe rele aveau să ți se
întâmple, iar dacă lucrai în zi de sărbătoare puteai rămâne fără vedere sau fără
picioare, sau chiar să te trăsnească Dumnezeu. Multe din acestea erau puse pe
seama lui Satan, dar până la urmă tot voia lui Dumnezeu era!
Așa că mi-am pus problema: dacă
Dumnezeu a creat totul, de ce nu e totul perfect?!
Dacă oamenii au luat-o razna, după
capul lor, înseamnă că Dumnezeu și-a lut mâna de pe ei. E drept că de curând, adică acum vreo două mii
de ani, și-a trimis Fiul, pe Isus, să-i mântuiască pe oameni. Nu știu în ce
fel, pentru că lucrurile nu par să se fi schimbat.
Așa că m-am gândit că trebuie să mai
fie ceva, și mi-am amintit că noi ne închinăm în numele Tatălui, al Fiului și
al Sfântului Duh.
De la Duh și spirit nu era greu să
ajung la suflet. Să mă întreb ce este sufletul.
Am ajuns la concluzia că sufletul este
totul. Dar totul este Dumnezeu. Înseamnă că Sufletul este Dumnezeu. Deci în
fiecare dintre noi este Dumnezeu. Dar Dumnezeu este unic. Înseamnă că sufletul
este unic. Deci nu există mai multe suflete, ci doar mai multe trupuri. În
fiecare trup există o ramură a sufletului unic. Ca urmare, sufletul unic nu
poate arăta decât ca un imens copac. Din trunchiul lui pornesc ramificații din
ce în ce mai subțiri, iar în vârful fiecărei „crenguțe” se află trupul unei
ființe vii. Acest „copac”, mai bine zis Pom, este partea spirituală, separată
de partea materială. Acesta este, de
fapt, Dumnezeu!
Se pune problema cum și când ajunge
sufletul în trup. Deja nu pare să fie un mister. La naștere, sufletul intră în
trup odată cu prima gură de aer pe care pruncul o trage în piept. Sufletul
acesta nu este adus de undeva de către cineva, ci este o rămurică a marelui
Pom. Această rămurică se formează atunci când este cazul, și se retrage din
trup atunci când partea materială stabilește, într-un fel sau altul, că trebuie
să se retragă. Nu se duce în Rai sau în Iad, pentru că acestea nu există, ci se
retrage în „trunchiul principal”.
Partea materială este în bună măsură
cunoscută de omenire. Este vorba de o sumă de elemente chimice, care intră atât
în structura Pământului, cât și a corpului uman. De aceea și-au și imaginat oamenii că Dumnezeu
l-a făcut pe Adam din lut!
Elementele chimice sunt însoțite de
energie. Simplificând lucrurile, energia este tocmai interacțiunea dintre
elementele chimice. Fără această interacțiune, nimic nu ar fi.
De
exemplu, fierul ruginește. Adică oxigenul din apă se combină cu fierul,
rezultând un compus cu alte caracteristici. Fenomenul se numește oxidare,
oxidare lentă. În principiu, oamenii au înțeles de multă vreme acest lucru. Dar
și-au pus în continuare întrebări. Cine determină aceste interacțiuni și de ce?
Pentru a restabili un echilibru, ar fi răspunsul! Dar cine a determinat acel
dezechilibru? Alte interacțiuni! Pe acestea cine le-a determinat?... Ne mai
găsind răspunsul, au considerat că... Dumnezeu.
Aici m-am referit la omul modern, care
l-a acceptat pe Dumnezeu, creat cu mult timp înainte, când oamenii nu înțelegeau
nici de ce fulgeră și tună, darămite să înțeleagă de ce ruginește fierul, sau
că arderea este tot o oxidare, dar violentă.
Deja putem accepta că, în privința „înțelegerii
materiei”, oamenii au evoluat enorm. Cine le-a înlesnit această evoluție? În
lipsa altui răspuns, au pus și acest lucru pe seama Divinității.
Oamenii știu că prin unirea a două
celule de sex opus se formează una care începe să se dividă după un program
precis. Această celulă are un cod genetic propriu, un ADN. Mai greu de înțeles
este cine stabilește acest ADN. Răspunsul cel mai simplu este: Dumnezeu. Dar nu
bătrânul acela cu barbă și plete albe, care stă la pândă după un norișor, să
vadă cine l-a ponegrit, cine l-a preamărit, cine nu a postit, cine a mințit sau
a preacurvit, pentru a-l recompensa sau pedepsi, după caz, ci Pomul. Mai
precis, rămurica aceea a Pomului, sufletul fiecărui individ, partea lui de Dumnezeu, cota-parte indiviză!
În codul genetic, pe lângă
informațiile privind culoarea ochilor, sau lungimea picioarelor, există de la
bun început alte două componente: una creativă și cealaltă autodistructivă.
Acestea se vor regăsi în creier, iar creierul asigură independența individului
față de Divinitate.
Componenta creativă asigură evoluția
individului, cea autodistructivă îl face muritor, la termen, sau înainte de
termen. Așa că structura ADN nu a apărut brusc, ci a evoluat de la o generație
la alta.
Este vorba de evoluția de la cea mai
simplă formă de viață la regnul vegetal și animal, dar și de evoluția speciei umane,
cea mai evoluată dintre specii, și a fiecărui individ în parte, de la naștere
la maturitate și moarte.
Acceptarea evoluției speciilor exclude
crearea lui Adam dintr-o bucată de lut, dar nu exclude rolul și intervenția
Divinității. Ceea ce trebuie să ne preocupe cel mai mult este evoluția omenirii
ca specie în acest moment, raportată la Divinitate.
Luând în considerație nivelul de
cunoaștere la care a ajuns omul, s-ar putea crede că lui Dumnezeu nu i se mai
acordă un credit major. În realitate, imensa majoritate nu a atins acel nivel
de cunoaștere și înțelegere. Așa că, o foarte mare parte a populației continuă
să vadă Divinitatea conform unor tradiții religioase diferențiate zonal, o
parte ignoră subiectul, iar altă parte neagă existența Divinității, fără vreun
temei convingător.
Putem spune că schimbarea religiilor
s-a făcut sub ochii noștri, două mii de ani neînsemnând mare lucru pentru
Univers. Trecerea la un zeu unic s-a făcut într-un timp scurt, după atâtea
milenii în care oamenii și-au conceput, după chipul și asemănarea lor, câte un
zeu pentru fiecare fenomen pe care ei nu și-l puteau explica.
În prezent, deși se acceptă că
Divinitatea este unică, nu pentru toți oamenii este aceeași, iar dintre cei
pentru care este aceeași, nu toți se raportează în același mod la Divinitate.
Astfel a rezultat o multitudine de religii și secte religioase.
Religia a fost foarte importantă în
menținerea ordinii sociale, dar a fost și o piedică în calea evoluției
omenirii.
Ceea ce mie mi se pare paradoxal este
faptul că la început de secol 21, oamenii mai cred că totul depinde de
Divinitate. S-au găsit „profeți” care să spună că mileniul 3 va fi religios,
sau na va mai fi deloc. Cu alte cuvinte, dacă nu ne întoarcem la credința în
Dumnezeu, în Divinitate, vom pieri ca specie, ne vom autodistruge.
Eu cred că tocmai îndoctrinarea în
spiritul unei religii sau a alteia, va crea conflicte care la un moment dat ar
putea deveni incontrolabile. Desigur, conflictele moderne au la bază interese
economice, dar polarizarea beligeranților se face tot în funcție de afinitățile
religioase.
Salvarea nu poate veni decât din
schimbarea conceptului de „credință”.
Din
toate timpurile, și în momentul de față, credința a fost percepută de oameni ca
o supunere necondiționată față de o entitate, în speranța că acea entitate le
va asigura protecție. Evident, protecția împotriva fenomenelor potrivnice lor,
care pentru ei nu aveau o explicație. Numai că regulile de supunere erau
stabilite tot de către oameni, anumiți oameni, care susțineau că țin legătura
cu Divinitatea. Așa că nu e de mirare că Divinitatea a fost imaginată ca o
ființă umană, inclusiv defectele majore, nu numai calitățile.
De mic mi se spunea că Dumnezeu e
mare, e bun, e drept, e milostiv și iertător, apoi că mă pedepsește dacă-i
greșesc, cu vorba cu fapta sau cu gândul. Nu înțelegeam, adică nu concepeam, să
fiu lăsat să greșesc, apoi să fiu pedepsit, pe loc, sau pe lumea cealaltă. Dacă
era atotputernic, de ce nu mă împiedica să greșesc? Plus că, de cele mai multe
ori, nici nu știam că greșesc! Dumnezeu era folosit ca o sperietoare, expresia „frica
de Dumnezeu” fiind omniprezentă.
Până la urmă înțelegeam că fără acele
reguli venite de Sus, societatea umană nu ar fi putut funcționa, s-ar fi blocat
și s-ar fi autodistrus. Nu puteam să nu observ, însă, că pe parcurs ce au
evoluat, oamenii au introdus noi reglementări la reguli, inclusiv pedepse,
transformându-le în legi scrise, cu aplicabilitate nu pe lumea cealaltă, ci pe
lumea în curs.
Religiile s-au diferențiat zonal, în
funcție de rasa umană și puterea stăpânilor pământeni locali. Au apărut și
sectele religioase, sau poate că erau de dinainte, dar nu se făcuseră
remarcate, care veneau să corecteze preceptele de bază, mergând în general spre
extreme. De fapt, argumentele lor sunt legate tocmai de abaterile de la
preceptele inițiale, prin adăugiri abuzive sau denaturări involuntare.
În final, unele secte, au ajuns să
exacerbeze rolul Divinității, în condițiile în care știința a demonstrat
indubitabil că Divinitatea nu-și manifestă prezența atât de grosier, pre cum
părea cândva, când oamenii erau complet ignoranți.
Cel mai frapant mi se pare adresarea
directă, la persoana a doua singular, ca și cum Dumnezeu ar fi un om ca noi
toți, sau ca mulți dintre noi, foarte sensibil la adulări. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât adularea nu se face în intimitate, ci în grup, cu voce tare, cu
muzică și versuri uman ticluite, adresate parcă unui individ trufaș. „Tu ești
cel mai tare, Tu ești cel mai mare, Tu ești cel mai bun, Tu ești cel mai
puternic, slavă Ție!”
Eu
nu pot să cred că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a avea cine să îl aduleze! Nu
cred că așteaptă mulțumiri din partea muritorilor pentru hrană, pentru
sănătate, pentru că plouă sau nu plouă. Sau că le dă mai mult celor care îl
roagă, să nu spun lingușesc, și mai puțin celorlalți.
Dacă nu ni-l imaginăm pe Dumnezeu ca
pe un om, ci ca pe un pom, cu multe ramuri și rămurele, iar fiecare rămurică
este un suflet, atunci lucrurile se schimbă esențial. Dumnezeu nu dispare, nu
înseamnă că nu există, ci că este în noi, în fiecare dintre noi, nu trebuie
să-l căutăm în afară. Nu trebuie să cerem de la Divinitate cu voce tare, în
public, nimic. Trebuie să cerem de la noi, în gând, în liniște și după puterile
noastre, să nu cerem mai mult. Dacă trebuie să mulțumim cuiva, trebuie să ne
mulțumim nouă înșine. Dacă nu suntem mulțumiți, tot nouă trebuie să ne reproșăm.
Astfel, Credința capătă alte dimensiuni. Trebuie să crezi în tine, și e
suficient, dar să crezi cu tărie. Să crezi și să faci, nu să aștepți de la
Divinitate!
Desigur, propaganda religioasă a avut
rolul său foarte important. La nivelul acela de cunoaștere, transmiterea
informațiilor doar din generație în generație a fost foarte înceată. Pe
parcurs, indivizii care își dădeau seama că dețin mai multe informații decât
alții deveneau apostoli. Aceștia se considerau trimișii Divinității.
Prin conceptul credinței de atunci era
foarte ușor de acceptat că Dumnezeu, prin aleșii Săi, conduce, sau stăpânește
omenirea. Era acceptată și comunicarea inversă, de la individ la Divinitate,
prin intermediul aleșilor. Astfel, religia a devenit o instituție foarte
riguros organizată și structurată, ajungând să își impună dogmele cu forța.
Prin conceptul de Divinitate - Pom,
lucrurile se schimbă foarte mult.
În primul rând, trebuie observat că
Divinitatea nu poate fi decât unică pentru tot ce înseamnă viață: ființe
unicelulare, regnul vegetal, regnul animal și specia umană. Fiecare dintre
acestea trebuie că au dispuse în spațiu „trunchiuri” distincte, dar cu „rădăcină”
comună.
S-a demonstrat deja că și plantele au
ceva care s-ar putea numi suflet, chiar dacă nu au plămâni. E ușor de observat
că nu există viață fără oxigen. Viață însemnând evoluție într-un interval
limitat de timp. Aceasta nu înseamnă că elementul chimic numit oxigen este
însuși sufletul, ci că există ceva, încă neelucidat, care îl însoțește atunci
când acesta este folosit pentru a da și a întreține viața.
Astfel, chiar dacă acceptăm că
sufletul individului intră în trup odată cu prima gură de aer, nu înseamnă că
sufletul sălășuiește doar în plămâni. De aici, prin sânge și inimă, oxigenul
ajunge la fiecare celulă a trupului, inclusiv la creier.
Deci creierul, de natură materială,
dotat cu o componentă de creație, care asigură independența și evoluția individului,
implicit a speciei, are o strânsă legătură cu sufletul, care este de natură
spirituală.
Ajungând aici, pot spune că, deși
Divinitatea a creat viața, viitorul omenirii depinde de creierul uman.
Până acum, a fost acceptată cu
ușurință explicația că Dumnezeu stă undeva în Ceruri și, prin puterea Sa
specială, unică, incomensurabilă, vede tot, aude tot, știe tot și intervine
prompt în toate situațiile cu putință. Deși viziunea este extrem de simplistă,
în lipsa alteia, poate fi acceptată, dar se pune întrebarea: de ce ar interveni
Divinitatea? Ce „interes” are? Dacă deține adevărul, de ce nu face de la bun
început ca lucrurile să meargă numai după placul Său? Ca să aibă de lucru?
În viziunea Divinității - Pom, este
deja „vizibilă” legătura permanentă dintre fiecare formă de viață și
„trunchi”. Mai mult decât atât, toate
formele de viață sunt conectate între ele prin „coroana” Pomului. Diferența
este că, de data aceasta, Pomul nu intervine nici la bine nici la rău, ci doar
inițial, la apariția fiecărei forme de viață, când îi alocă o mică „rămurică”,
pe durata vieții. Această nouă formă de viață apare la atingerea dintre doi
indivizi maturi, de pe ramuri diferite, apropiate, sau care „vin” să se
apropie.
Acum ne putem imagina și începutul.
Începutul vieții! Spiritul era o sferă, nu un pom. Sfera reprezintă
perfecțiunea, echilibrul. Materia era tot o sferă. Cele două sfere au început
să se atragă și, cu timpul, să se apropie. Cu cât distanța dintre sfere se
micșora, cu atât punctele cele mai apropiate ale celor două sfere se atrăgeau
mai puternic, deformând suprafața acestora până la atingere. Așa au apărut
prima rămurică a Pomului și primul trup care s-a desprins din Materie. Ca
urmare, de la apariția vieții, nici perfecțiunea nu mai e ce-a fost, dar nici
perfecțiunea fără viață nu mai avea rost.
Aceste
primele forme de viață, având o componentă de creație, au evoluat. Mai
întâi, au început să atragă alte
particule de materie, ceea ce mai târziu
s-a numit hrănire. Apoi, au început să se dividă, fenomenul numindu-se
înmulțire. Cu timpul, au ajuns să se diferențieze după sex, și să se combine
indivizii de sex opus, pentru a crea alți indivizi independenți ca trup, dar cu
„sufletul” pornit din ramura comună.
Au urmat alte și alte ramuri, până s-a
format o bogată coroană. Era de așteptat ca, în această „încrengătură”, să se
realizeze cele mai rapide legături între ramurile cele mai apropiate, astfel că
informațiile acumulate de un individ se pot transmite direct urmașilor, sau chiar
se pot „moșteni” după moartea trupească a predecesorilor. Așa pot fi explicate
„gesturi” pe care le face individul, specifice unei specii, deși nu sunt
prevăzute în structura ADN. Acestea au fost numite generic „instincte”.
Dezvoltarea, respectiv evoluția
individului, nu se face la „dorința” Pomului, cum dă Domnul, ci la solicitarea
individului. Acesta „cere” și primește informații în primul rând de la cele
două ramuri care l-au creat, adică de la părinți, abia apoi de la „trunchi”. De
aceea, locul părinților este înaintea Divinității. Prin părinți, individul
ajunge la Divinitate.
„Cererea” pe care am pomenit-o este
formulată de creier. Cu cât creierul este mai evoluat, mai bine structurat
material, cu atât „întrebările” puse de acesta sunt mai multe și mai complexe.
Desigur, și răspunsurile vor fi pe măsură.
Evident, ființele fără creier material
nu vor solicita Divinitatea, ci vor evolua în funcție de codul genetic propriu și
mediul ambiental, iar celelalte ființe, mai evoluate, animalele, o vor solicita
în scopul conservării și perpetuării speciei, nu vor cere nimic în plus. Numai
specia umană „profită” din plin și cere tot mai mult!
De-a lungul mileniilor, oamenii au
constatat că, uneori, rugile lor adresate Divinității, când se aflau în
situații disperate, primeau răspuns. În timpurile mai vechi, în caz de eclipsă,
se rugau în grup sau individual, iar duhurile rele erau alungate, și soarele
eliberat. În caz de secetă, se rugau să plouă, și până la urmă ploua. Dacă nu
ploua, însemna că sunt păcătoși, iar apostolii Divinității, îi mustrau, le
cereau să-și declare păcatele, să nu le mai repete, să se roage să fie iertați
și să arate recunoștință permanentă Divinității.
Pe parcurs, oamenii au început să fie
tot mai îndrăzneți. Au început să ceară favoruri personale, sănătate,
bunăstare, depășirea unor situații tragice, cum ar fi pierderea unei persoane
dragi, sau chiar reușita la unele examene. Desigur, li se cerea să respecte
regulile venite de Sus, să proslăvească Divinitatea, ajungându-se până la
adulări meschine.
În realitate, individul se concentra
asupra Dumnezeului din el. Respectarea regulilor îl făceau mai conștient, mai
răspunzător. Chiar și semnul crucii, făcut înainte de a mânca, avea un efect
practic asupra organismului, care trebuia să se pregătească pentru
eficientizarea hranei materiale. Rugăciunea de seară îi aducea un moment de
detașare, un somn mai liniștit, încât a doua zi să fie din nou bun de muncă, să
poată întâmpina vicisitudinile vieții.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici.
Apostolii au început să fie tot mai încântați de importanța care li se acorda,
au devenit din ce în ce mai mulți, au început să construiască lăcașuri de cult
tot mai multe și mai mari, din banii enoriașilor, catedrale aurite, afișând
opulență.
Nimeni nu a demonstrat vreodată că
Dumnezeu ar fi fost încântat de toate acestea!
Oamenii, însă, mai ales individual, ba
chiar împotriva îndemnului „crede și nu cerceta” , care nu voiau să se
resemneze, care nu erau convinși că „așa vrea Dumnezeu”,
au
continuat să-și pună întrebări. Și răspunsurile au început să vină, tot din
interiorul lor.
Fără să își dea seama, de fapt se
adresau Divinității, Pomului, prin ramura pe care vremelnic o ocupau. „Informațiile”
veneau de la celelalte ramuri și de la trunchiul care păstra moștenirea ramurilor
care nu mai erau.
Astfel au apărut geniile. Niște oameni
care, nu numai că au observat că Pământul e rotund, dar au început și să
vindece boli, ba chiar să redea viața. Ce-i drept, s-au găsit alți oameni care
să-i ardă pe rug pe cei care au îndrăznit, dar Dumnezeu nu s-a simțit
ofensat că Îi este subminată
autoritatea. Dacă ar fi fost după chipul și, mai ales, asemănarea cu ei, nu ar fi permis!
Tot genii au fost și cei care au
inventat și perfecționat bomba atomică, dar Dumnezeu, cel pe care L-am știut
până acum, nu a intervenit. Nu a putut, sau nu a vrut?
În deceniul 2 al mileniului 3, un
geniu, un băiat de vreo 14 ani, a afirmat că Dumnezeu nu arată ca un bătrân
înțelept cu barbă albă, care veghează de pe un norișor, ci arată ca un pom. Nu
știu amănunte, nu am văzut decât un extras dintr-un articol, în traducere, dar
rezulta că tânărul era recunoscut ca geniu chiar înainte de a face acea
afirmație.
Asta-i soarta! Pe mine nu m-ar fi luat
nimeni în seamă, chiar dacă am această viziune de când mă știu. Ce-i drept, am
și eu o parte de vină, n-am spus nimănui!
Dar lucrurile nu se vor schimba
curând. Religiile actuale au fortărețe greu de subminat. În momentul de față,
românii au 65 de mii de preoți și 49 de mii de medici! Tinerii se revoltă împotriva părinților și bunicilor lor, cei care
au inventat de fapt internetul și
transplantul de cord, dacă nu direct, prin taxe și impozite. Li se pare că
aceștia trăiesc prea mult și nu vor mai avea ei timp să se afirme. Vor o nouă
ordine mondială: dezordinea!
Dacă mileniul 3 va fi unul religios,
în stilul de până acum, înseamnă că sfârșitul deja a început. Nu e de mirare! Sunt suficiente dovezi că, pe
Pământ, au mai fost și alte civilizații, superioare celei actuale, care au
dispărut. Nu au fost identificate cauze externe de necontestat, așa că
autodistrugerea rămâne cauza cea mai probabilă.
Înainte de 1989
Cuprins
1. NUNTA LA CARE NU AM FOST - părinților mei ..……………………..1 da
2. UN VIS CIUDAT – fantezie ...……………
…………………………….…6 da
3. NERVII NOȘTRI CEI DE TOATE ZILELE - umor la necaz ....……….11 da
4. N-AR FI
FOST PREA DEVREME...……………………………………14
5. UN COPIL MINUNAT ..…………………………………………………25
6. NECUNOSCUT ÎN SATUL NATAL ...………………………………….30
7. NOPȚILE LUNGI ..………………………………………………………35
8. NEPOTRIVIRE DE CARACTER - umor casnic .....…….………………40
9. A DOUA ZI ...……………………………………………………………..44
10. PACE
SĂ FIE ....………………………………………………………….52
11. CUM AM AJUNS LA “URZICA” - umor sincer .…..………………...…55
12. FIECARE CU OCHELARII LUI - umor sobru .….……………………..60
13. O POVESTE ÎNTOARSĂ PE DOS - umor amar ......…………………...63 da
14. PROCES -VERBAL - umor industrial……………………………………65
15. O VESTE ALARMANTĂ- umor familia ...…...………………………….68
16. MUNCĂ GREA - umor industrial ...….…………………………………...70
17. BĂTRÂNUL
..…………………………………………………………….75
18. CONCURSUL DE SCENARII - umor cultural
industrial ....……………..85
19. ADMINISTRATORUL - umor tragic ..….……………………………….95
20. PROSTIA, O BOALĂ INCURABILĂ? - umor naiv ..…..……………..100
21. CAPRA ADEVĂRATĂ
- umor de revelion .......……………………….104 da
22. PRECUM ȘI NOI IERTĂM GREȘIȚILOR NOȘTRI - umor retoric.. ..107
23. N-ARE ROST SĂ COMENTĂM - umor sec .... ..………………………111 da
24. UN CETĂȚEAN
OBIȘNUIT - umor nevinovat .......
…………………..112
1. NUNTA LA CARE NU AM FOST
Ecoul loviturilor de topor se stinsese de câtva
timp. Urmase vuietul prelung , jalnic al copacului care se prăbuşea, apoi
lovitura seacă de pământ. Inutil a încercat să se agaţe de crengile vecinilor
mai bătrâni! Cei patru flăcăi se aşezaseră pe unde găsiseră un loc potrivit, o
buturugă ori un muşuroi, răsfiraţi, ca şi cum fiecare se temea să nu-i fie
ascultate gândurile. Sticla de ţuică, pe care o trecuseră până atunci din mână în
mână, rămăsese la unul dintre ei. Ceilalţi răsuceau între degete un vreasc, o
frunză, sau un fir de iarbă verde.
- Parcă se aud
bubuituri, zice unul dintre ei, un băiat cu mustaţă, tânăr şi el, dar cu mustaţă, rindicând capul şi încercând să străpungă pădurea cu privirea.
- Ţi se pare, răspunse
altul, n-are cum să se audă până aici.
Unul dintre ei se înşela, dar nu avea importaţă care.
- Adu boii! spune
cel cu mustaţă
Nu pentru că era mai mare decât ceilalţi, ci pentru că
trebuia să spargă cineva liniştea care parcă le îngesuia sufletele în trupuri.
S-a ridicat cel mai tânăr, dar asta pentru că boii ai lui erau. Începu să calce
rar către poiana unde-i lăsase să pască. Răsuci firul de iarbă după un deget şi
începu să-l rupă smucit în dinţi, o dată,
încă o dată, la fiecare pas. Apoi alt fir… În urma lui se auzeau loviturile
celorlalte trei topoare care tăiau crengile copacului doborât.
Boii ciuliră urechile simţind paşii stăpânului, dar
continuară să pască până când acesta sosi lângă ei. S-au lăsat apoi înjugaţi şi
porniră agale, deşi în urma lor nu venea nicio căruţă, ci numai proţapul care
se târa prin iarbă.
Terminaseră de tăiat crengile şi priveau toţi patru
trunchiul gol, crescut înalt, dar subţire în disperarea lui de a ajunge la
lumină, printre ceilalţi copaci mai mari. Sticla cu ţuică era din nou trecută de
la unul la altul. Fiecare bea câte o înghiţitură, două, îi şterge gura cu podul
palmei, apoi o dădea mai departe.
- Îl cojim aici? întreabă
unul dintre ei.
- Nu, că se
murdăreşte până acolo, răspunde altul.
Din nou pădurea tresări la loviturile toporului.
Sunetele metalice răsunau din văi. Biciul tăie aerul fără răutate, boii îşi
încordară grumazurile în jug, lanţul se întinse şi trunchiul se urni.
Spre seară, prăjina miresei era gata. În vârf îi
sfredeliseră o gaură în care au înfipt bradul împodobit al miresei, şi-i
bătuseră o traversă din lemn ceva mai jos.
- Îi dăm cu ulei?
întreabă unul dintre băieţi.
- Nu, şi aşa e prea
lunecoasă, are încă multă mâzgă, fu de părere altul, mângâind trunchiul alb.
A doua zi, fostul copac se înnălţa din nou către cer. În vârf avea
bradul miresei. Lăutarii abandonaseră instrumentele în schimbul câte unei
străchini cu mâncare. Ziua se scurtase, aşa că nunta urma să plece la cununie
imediat ce unul dintre flăcăi, bun şi el de însurătoare, va reuşi să coboare
bradul împodobit din vârful prăjinii. Mai erau destui pretendenţi. Îşi încercau
pe rând puterile, dar nu reuşeau să urce până în vârf. Erau dintre cei cruzi,
floarea tinereţii nu mai era în sat. Alţi doi băieţi se îndreptau cu paşi mari
spre prăjină, dar se opriră la jumătatea drumului. De pe un dâmb, unde stătuse
pe iarbă printre nuntaşii care asistau la spectacol, se ridicase tânărul cu mustaţă, cel care
alesese copacul din pădure. S-a apropiat. Nuntaşii amuţiră. Tânărul privi
înâlţimea prăjinii. Îşi scoase cureaua, îi închise din nou catarama şi o aşeză
pe pământ. Intră apoi cu picioarele în inelul ei şi se opri o clipă. Dintr-o
mişcare, îşi săltă cureaua pe glezne, apoi îmbrăţişă prăjina. Lăutarii, care
încetaseră să mestece, începură din nou, grăbiţi. Cu trunchiul între genunchi,
ajutat de cureaua care nu-i lăsa picioarele să se îndepărteze, tânărul urca.
Urca repede.
- Fără curea! strigă cineva dintre nuntaşi.
Un murmur trecu prin mulţime, ca un vânt şiret. Trupul
băiatului care împărţea în două înălţimea prăjinii albe se opri. Cureaua se
desprinse şi începu să plutească spre pământ. Fetele îşi astupară gura cu
palma. Tânărul urca din nou. Urca!
- Şi-a dat cu cenuşă
în palme, are cenuşă în buzunare!
Traversa din vârful prăjinii se apropia tot mai încet.
Se opri. Un gând greu îl ţinu o clipă locului pe cel care luase hotărârea cea
mare, dar numai o clipă. Prinse traversa cu o mână, apoi cu cealaltă. Se ridică deasupra ei. Lăutarii începură să
cânte. Sticlele cu ţuică începură din nou să circule de la un nuntaş la altul.
Fetele se grupară în direcţia celui care cucerise prăjina miresei. Mirii
răsuflară uşuraţi, ascunşi unul în braţele celuilalt.
O potecă scurta drumul spre sat, urcând pieptiş
dealurile cu pruni, mesteceni şi plopi, aluni şi măceşi. Pe potecă venea şuful
postului de jandarmi urmat de un soldat.
- Dom’ şef…, încearcă soldatul, dar vorbele lui
rămaseră printre crengi.
Şeful de post urca nervos, agăţându-se de rădăcinile
golite de pământul care pe alocuri o luase la vale.
- Unde şi-au pus şi
ăştia satul! băiguia el, îndepărtând lăstarii care îl loveau peste faţă.
Cu traversa prăjinii sub tălpi, cel care ar fi putut
fi viitorul mire, se întinde spre lipia
din bradul împodobit cu ştergar, batistă şi beteală. Îi rupe sfoara şi priveşte
în jos. Grupul fetelor de măritat freamătă ca un lan mişcat de vântul
ademenirilor.
- Toate trag
nădejde… şopteşte tânăra mireasă.
- De ce nu?! îi
răspunde mirele pe gânduri.
Dar flăcăul îşi luă ochii de la ele. O altă fată
privea în sus, dar cu braţele încrucişate peste sânii tari. Îi aruncă jumătate
din lipie. Jumătate care pluteşte… pluteşte… O clipă înainte de a fi prea
târziu, fata ridică braţele.
- Vezi cine va fi
următoarea?
Fata îşi înfige dinţii în lipie. Buzele îi simt dulceaţa.
Chipul, însă, parcă-i era cioplit în marmură albă.
- Dar văd că nu se
bucură, se arată nedumerit mirele.
- Cum să se
bucure?! Răspunde mireasa şi un plâns năvalnic o podideşte.
- Ce-i cu tine?
Linişteşte-te! o roagă mirele speriat.
Strângând-o lângă el, se retraseră din văzul
nuntaşilor.
Pe obrajii mireselor curg adesea lacrimi din cauza
batistei din bradul împodobit, dar ochii râd, privind ştergarul casei noi. Acum
însă…
Lăutarii cântau. Tânărul din vârful prăjinii dezlegase
sticla cu ţuică din brad şi se oprise. Privea undeva, departe, în vale, peste
vârfurile copacilor. Jos, în jurul prăjinii, tinerii se retrăseseră lăsând un
gol mare. Sticla pluti, aruncată cu dibăcie, şi se înfipse cu fundul în
pământul înierbat. Dopul sări şi ţuica împroşcă împrejur. Flăcaii se repeziră
la sticlă, ca apele care revin, alungate vremelnic de căderea unui corp greu.
Şeful de post şi soldatul înaintau pe poteca arareori
călcată de reprezentanţii autorităţilor.
- Dom’ şef… era mai
bine dacă…
Dar n-avea cine să-l asculte.
Lăutarii cântau. Cei doi ajunseseră pe pământul
socrilor mici. Se opriră lângă un gard de laţi, care împrejmuia nişte clăi de
fân pregătite pentru iarnă. Nuntaşii îi simţeau în mijlocul lor, dar se făceau
că nu-i văd. Femei cu şorţuri în brâu trebăluiau în jurul casei. Călcau grăbite
cu tălpile goale pe lespezile de piatră înfipte în pământ încă din primăvara, când
era moale. Flăcăul din vârful prăjinii ar fi trebuit să pretindă naşului cel
puţin o vadră de ţuică drept răsplată pentru efortul lui şi al celorlalţi
cavaleri de onoare, dar tăcea. Prinse bradul din vârful prăjinii cu o mână şi
îl smulse de la locul lui.
- Dom’ şef, era mai
bine dacă veneam de săptămâna trecută…
- Taci! îl opreşte sec şeful, du-te şi cheamă-l aici!
Soldatul pleacă nehotărât.
- Stai! Cheamă-l pe
taică-su!
Da. Era mai bine aşa. Soldatul, şi el din partea
locului, cunoştea oamenii, puţini, de altfel, risipiţi pe fiecare creastă de
deal.
Pe bătrân l-au găsit în gura beciului, ieşea cu un coş
cu sticle pline. Se prefăcea nedumerit.
- De ce te cheamă?
apare speriată soacra mare.
Bătrânul lasă coşul jos şi porneşte înaintea soldatului. Ştergându-şi
mâinile cu poala şorţului, bătrâna îşi urma soţul la câţiva paşi. Bătrânul se
opreşte la câţiva paşi de şeful de post şi priveşte înapoi.
- Du-te la treaba
ta, femeie!
- Las-o, intervine
şeful de post, trebuie să ştie. E vorba de băiatul dumitale cel mic. Mâine
trebuie să fie la unitate, altfel…
- Ce să facă el pe
front!? E un copil! se repede bătrâna disperată.
- Taci, femeie, o dojeneşte bărbatul ei, la
însurătoare n-a fost copil!
- Arză-l focu’ de
război, se jeleşte bătrâna, mai am trei pe front!
- Nu pleacă direct
pe front, o încurajează şeful de post, mai întâi instrucţia, stagiul… Trebuie
să-i pregătiţi câte ceva de drum, d-aia am venit de azi. Ordinu’ a venit de
câteva zile, da’ n-am vrut să vă stric nunta.
Cu bradul în mână, cavalerul de onoare începu să
alunece încet de-a lungul prăjinii
miresei.
În zori, mirele îşi lua rămas bun de la tânăra lui
soţie.
- Ai grijă de tine,
i-a spus el, şi… să fie băiat!
Redactarea finală: Dorin
Goagă
17.05.1989 Părinţilor mei!
2. UN VIS CIUDAT
Dorin Goagă
Nu ştiu de unde am luat eu
obiceiul de-a-mi adormi copilul cu poveşti ! Tatăl meu mă adormea cu nuieluşa,
şi uite aşa, am atins un metru optzeci şi trei. Că d-aia mă punea să dorm, ca să cresc mare!
Dar acum, după desfiinţarea
bătăii în familie, cum aş putea să-mi adorm oopilul ?! Poate că. bunica îmi
spunea basme, dar nu mi le mai aduc aminte, aşa că, lipsindu-mi imaginaţia, îi
povestesc despre satul de unde am plecat şi adoarme imediat. I-am cumpărat un
teanc de discuri cu poveşti, dar el vrea să audă din gura mea. Aici e şi mîna
maică-sii… Zice că măcar „sarcina” asta s-o am şi eu, să-i spun poveşti.
Intr-o seară de iarnă, după ce mi-am pus ghetele pe
calorifer să se usuce, am venit în camera copilului să-l adorm. A intrat şi
soţia, şi, ducîndu-se la fereastră o aud spunînd: „E aerul cam închis aici,
trage pătura pe el, să deschid puţin geamul !”
Ii trăsesem pătura pînă în dreptul bărbiei şi
nu-i dădusem încă drumul, cînd am auzit-o pe soţia mea : „ Vai, ce frumos ninge !!”. Intoarse capul
brusc şi rămase încremenită cu mîna la gură, dusă din păcate după ce-i ieşiseră
vorbele. Numai ochii îi jucau în orbite, cînd la mine, vinovată, cînd la copil,
cu milă şi tandreţe, cînd afară, cu melancolie. Intr-adevăr, ningea frumos, des
şi cu fugi mari. Dar dacă cineva străin ar fi asistat la scenă, ar fi crezut că
bietul copil este orb şi nu poate gusta bucuria zăpezii. Dar copilul nu este
orb, ba chiar vede totul, de-ai zice că
are patru ochi, nu doi ca toată lumea.
Vede şi mai ales aude tot. Aşa că, în
clipa următoare, era la fereastră. Nu ştiu pe unde a ieşit, că printre mîinile
mele n-a trecut. Probabil că a făcut o tumbă pe sub pătură şi a ieşit pe la celălalt
capăt al patului.
„Vezi, tati, că, ninge? Nu mint
ăştia la radio! Hai afară cu săniuţa!", se foia copilul nemaiîncăpîndu-şi
în pijama de bucurie. Pijama pe care de altfel a şi început s-o scoată de pe el. „Haideţi, îmbrăcaţi-vă o dată, ce mai staţi?! ”.
Imi mai revin puţin şi caut
să dreg situaţia: "Nu se poate, e tîrziu, e noapte … " „Tati, dar
mi-ai promis că ne dăm cu săniuţa, cînd o veni iarna. De patru ani îmi promiţi
!” Să ţină el minte de cînd avea doi ani?! Se poate,
copiii din ziua de azi … Ce puteam să fac ? Ti se rupea inima văzînd cum i se
adună lacrimi în ochi. „Eu aş zice …” bîigui soția. „Vezi ? sări copilul, mama
vrea” „Bine, zic eu, mergem, dar fără
sanie. Cu sania mîine ! ”
Nici nu ştiu cînd s-a repezit la dulap şi şi-a
scos hăinuţele şi cînd s-a îmbrăcat. Uite că se poate îmbrăca şi singur!” „Nu sînteţi gata ?” ne înfruntă el. Ne-am îmbrăcat şi noi, dar nu
cu atît entuziasm ca el, parcă ne scotea la muncă voluntară … Am ieşit în stradă. Nu eram decît noi. Tot asfaltul devenise alb.
Copilul era uimit… Soseaua, trotuarul, totul era alb, un alb albăstrui datorită
lămpilor cu vapori de mercur. După o clipă
de dezmeticire, copilul începu să alerge în faţa noastră. Işi privea urmele
lăsate în zăpadă ca pe o mare descoperire. Era în culmea fericirii. Soţia se
lipi de mine. I-am întîmpinat mîna care o căuta pe a mea şi ni le-am strîns pe
ascuns. Nu ne puseserăm mănuşile. „Ma luat
gura pe dinainte, încercă ea să se scuze. Apoi mi-era şi mie dor să mai merg puţin prin zăpadă…” Ce puteam să mai zic ? îmi pusese degetul pe
rană . Copilul se apleca, culegea zăpadă în pumni şi o arunca spre noi. Unde văzuse el aşa ceva ? Dar zăpada era prea
proaspătă ca să se ţină bulgăre şi se spulbera în jurul lui. Parcă totul era
filmat cu încetiniltorul. Aş fi vrut să se oprească timpul în loc.
Intr-un tîrziu ne-am adunat şi ne-am dus la culcare. „O să ningă toată
noaptea, aşa a zis la meteo, şi ăştia nu se ţin de glume. O să se facă zăpadă
multă şi o să mergem cu sania mine”, a mai zis copilul şi s-a culcat foarte încrezător.
Eu am adormit abia spre dimineaţă.
Norocul nostru că era duminică. Datorită aerului tare şi alergăturii, copilul
nu s-a sculat cu noaptea-n cap cum ne temeam, dar asta nu schimba cu nimic
situaţia. Promisiunea rămînea promisiune! Aşa că, sub privirile înmărmurite ale
soţiei, am ieşit în holul blocului. Copilul ţinea de sfoară sania pe care eu o
duceam în braţe. Tot aşa am ieşit din lift, la parter. La ieşirea din bloc,
însă, ne-am întîlnit cu o bătrînică.„Vă
duceţi degeaba,maică, au strîns… Văzîndu-mi chipul, i s-au blocat coardele vocale, și-a pus mâna
la gură şi s-a dat la o parte să trecem.
Mă aşteptam la orice din
partea copilului, dar ajunşi afară, n-a
început. să ţipe la mine. A dat drumul sforii din mînă, în timp ce eu lăsam
sania jos, s-a răsucit apoi pe călcîie şi m-a întrebat cu voce scăzută, dar
apăsată, tremurînd de furie: „Ce înseamnă asta ?! ” Abia acum pricepuse
cuvintele bătrînei. „Păi… ” încerc eu. „Nici
un păi ! Unde e zăpada ?!” ţipă el de data asta. Ce să fac? trebuia să-i
spun adevărul. „Au strîns-o…”. „Au
strîns-o ?! Poţi să-mi spui cine a strîns-o ?”. „Păi, nişte echipe special care
…” „In tot oraşul ?” „In tot oraşul...” „Și la periferie?" „Si!
” „Tot echipele alea speciale ?” „Nu. Nişte brigăzi de tineret, voluntari.”.
„Ne-mai-po-me-nit ! Poţi să-mi explici pentru ce au făcut treaba asta ? „Îți explic, dar…”
„Aha, ne vede lumea că vorbim tare! Binee … Hai sus”, porunci el.
De data asta a trebuit să duc
singur sania. M-am descurcat eu cu-atîţi şefi şi directori, m-oi descurca şi
acum, îmi ziceam eu, urcînd cu liftul cele zece etaje. Soţia ne-a deschis şi
ne-a lăsat să trecem f'ără să zică nici-un cuvînt. Copilul s-a oprit în pragul
camerei lui şi nu mă slăbea din ochi, ca nu cumva să dispar. Am lăsat sania în
debara şi am intrat în sufragerie. A intrat şi el şi a închis uşa în urma noastră.
După două ture făcute cu paşi rari prin cameră, se opri în faţa mea.
„Poţi să mi-i spui mie pe
ăia care au adunat zăpada din tot oraşul?” zise al apăsat, cu pumnii ridicați
la nivelul pieptului, strîngîndu-i lent,
ca şi cum îi avea în palmă şi-i strivea ca pe nişte gîngănii pe aceia. "Nu-i
ştiu aşa précis…” „Dar nu mi-ai explicat, pentru ce au făcut ei treaba asta
?" şi-aduse el aminte. "Da, îţi explic, prinsei eu glas. Iţi explic,
dar stai jos şi mai calmează-te…” „ Stai tu jos, dacă ai chef, eu stau şi-n
picioare. Te-ascult, zise el şi începu din nou să se plimbe prin cameră, cu
mîinile la spate şi privirea în jos. „ Păi, să vezi… ani
şi ani, adică zeci de ani, sau sute chiar, s-a constatat că în fiecare iarnă,
în oraş, căderea zăpezii producea mari perturbaţii în traficul rutier şi
pietonal”. Eram mulţumit de cum începusem, aşa că m-am oprit să trag aer în piept
pentru o nouă ofensivă. Dar atacă el, oprindu-se din mers. „ Zăpada ?! Zăpada aia
pufoasă ?! ” „Ei, da! Zăpada aia pufoasă se transformă sub roţile
autovehiculelor şi picioarele pietonilor
în „ fleşcăraie”. „Ce e aia ?” se zburli
el, de parcă expresia l-ar fi deranjat la timpane. „ Fleşcăraie!”, repet eu
fără să găsesc altă expresie mai potrivită. "Ce-nseamnă fleş-că-ra-ie ?" „Este un fel de noroi, noroi de zăpadă
semitopită. Noroi ştii ce e, nu?” „ N-am văzut, dar mi-ai explicat odată într-o
poveste” „Ei da! Mai de mult, zăpada era strînsă de pe carosabil şi
de pe trotuar şi lăsată pe spaţiile verzi dintre acestea. Dar se topea lent şi
antrena şi pămîntul din straturile pentru flori şi se făcea mare mizerie, iar
umezeala persista pînă primăvara tîrziu. Atunci s-a luat măsura să fie strînsă
complet. „ Poţi să-mi spui şi mie cum e posibil să strîngi zăpada din tot
oraşul într-o singură noapte? „Nu știu,
nu e domeniu, meu. Eu mă ocup cu …”
„Fizica atomic, știu, știu, lasă asta acum. Trebuie să ai, totuși, o idee, cum
e posibil?!” „Păi sînt cîteva zeci de
metode brevetate”. „Zeci de metode brevetate? Vrei să-mi spui și mie două,
trei?” „Nu mai sînt la curent. Poate fi topită, de exemplu” „Topită? Să arzi atîta cobmustibil?!” „Combustibil
inferior, dar poate că e depăşită metoda. Poate că o transportă…” „Dar ăştia n-au
auzit de economie ? Cum s-o transporte !?” „Ei, da! Nu e chiar aşa, pentru că
s-a calculat că se produceau mai multe pierderi cu ghetele şi cizmele uzate, cu
transportul anevoios în comun, cu deteriorarea autovehiculeor direct sau indirect,
datorită aglomeraţiei, cu întîrzierile oamenilor muncii din această cauză şi
chiar cu scăderea randamentului fiecăruia la locul de muncă datorită
indispoziţiei create. Plus că stăteau apoi opt ore cu încălţămintea udă…” „Nu
exagerezi?” „Mai sînt şi alte argumente.
S-a ajuns la concluzia că…” „Dar tu ai
prins vremurile cu zăpadă!”, îmi taie vorba copilul. „Da, eu am prins…” „Tati, tati, trezeşte-te, că nu mi-ai
terminat povestea."
Intr-adevăr, adormisem. Și
nu întocmisem planul de măsuri pentru economisirea de combustibil şi energie
electrică pe care mi-1 ceruse şeful. I-am explicat că la noi în institut nu se consumă
combustibil. A zis că nu-l priveşte, asta e sarina de partid şi pînă mîine să-i
dau planul de măsuri. Iar eu adormisem şi mai şi visasem. Si ce vis ciudat! De
unde oi fi luat eu obiceiul să-mi adorm copilul cu poveşti ?
Decembie 1980
3.NERVII NOSTRI CEI DE TOATE ZILELE
Dorin Goagă
Dacă
reușești să prinzi condica de dimineaţă, îţi mai revii.Uiţi și de bombeurile
turtite la transportul în comun, mai rupi și ceilalţi doi nasturi de la palton,
că și așa trebuie să-i cumperi pe toţi, nu-ţi faci iluzii că ai să găsegti
altul asemănător cu cel smuls și te calmezi cu gîndul că putea fi și mai rău.
Dar dacă n-ai semnat condica, e mai trist. Nu numai că te gindești la cîte ore
ţi se vor tăia, dar ţi-aduci și de toate datoriile.
Dar,
oricum, trebuie să intri în problemele de serviciu. Ai la proiect o colaborare
cu cineva din altă întreprindere, care iţi realizează un subansamblu. Dai un
telefon. Adică, vrei să dai. Incepe bine. Telefonul incă mai are ton de oraș.
Formezi numărul centralei respective. Ocupat! Insiști. Sună. Sună, dar degeaba.
Nu răspunde nimeni. Ce o fi făcînd centralista în timpul ăsta? Inchizi. Inchizi, pentru că se prea poate să
se fi format alt număr. Suni din nou. Ocupat! Formezi numărul din nou, cu și
mai multă grijă. Răspunde. Ceri interiorul. Ți se dă, dar e ocupat. Centralista
nu mai e pe fir. Inchizi. Revii. Centrala ocupată. Ocupată. Ocupată. Ocupată.
Răspunde. Greșeală. Ocupat. Ocupat. Răspunde. Ceri interiorul. Ocupat. „Tovarășu’,
se aude pe f'ir, mai lăsaţi telefonul liber, că vă caută orașu'!” Are dreptate. Îl lași. A trecut o oră și
jumătate… „Ajungeam pînă acolo”, zici în
gând și faci un ordin de deplasare.
Adică iei un formular de la serviciul personal, care putea fi și mai aproape,
dar nu este, îl semnează șeful, îl aprobă directorul, îl ştampilează secretara și
pleci. Vine, în sfîrșit, autobuzul, mare, lung, încăpător, cu o mulţime de uși.
Mai alergi puţin pentru că a depășit staţia, sări peste groapa cu apă de lîngă
bordură, care se dovedește însă a fi mai lată decît pasul pe care ai putut să-l faci, și
cauți să intri pe jumătatea de ușă deschisă la urmă, pentru că cea din faţă,
singura care mai e deschisă, e prea departe. Oricum, nu mai e aglomeraţia de
dimineaţă, poate și de aceea vin autobuzele mai rar! Ajungi la intersecţie și cobori, dar nu mai
aștepţi să vină tramvaiul. Preferi să continui drumul două staţii pe jos,
pentru că ploaia a încetat. Ajungi. Portarul îţi cere legitimaţia, delegaţia și
buletinul și te poftește să aștepţi, pentru că accesul delegaţilor se face după
ora zece. N-ar mai fi decît o jumătate de oră. Nu vrei însă să aștepţi,
pretextînd că nu eşti delegat, ci colaborator. „Oricum, zice portarul, daţi un
telefon, să vedeţi dacă vă primește, pînă vă fac bon de intrare”. Formezi numărul, dar sună ocupat.
Oricum, șansele sînt mai mari, pentru că ești direct pe interior, așa că insiști.
Ocupat. Ocupat. Sună. Răspunde … „Tovarășu’ Cutare nu e momentan în birou. Reveniţi!” Tranc!
S-a făcut ora zece. Intri. Urci pînă la etajul opt. Liftul e în revizie. Si
acum două săptămîni tot în revizie era . Așa s-o fi făcînd revizia: din două în
două săptămîni! Tovarășul Cutare nu e în birou deloc, nu numai momentan. Adică
e plecat în delegaţie la un colaborator. Ușor de bănuit unde. Chiar la întreprindarea
de unde ai venit si unde te caută, pentru că prin telefon nu a reușit. Trebuie
să dai un telefon la birou, ca să spui să te aștepte, sau c ă-l aștepţi. Ceri
politicos voie. „ Cu orașul?!”, vine
replica, de te face să dai doi pași înapoi din faţa telefonului. „Nu mai avem
fir cu orașul, ni l-a scos. E telefon public în hol. ” Ieși în hol. Iţi vine
rîndul și formazi numărul centralei. Ocupat. Agăţi receptorul, cade fisa, iei
fisa, o introduci din nou, formezi numărul. Ocupat. Ocupat. Sună. Sună.
Răspunde. Clanc fisa. Ceri, interiorul. Ocupat. „Vă rog...” Degeaba, centralista nu mai e pe fir. Altă
fisă. Formezi din nou. Răspunde, în sfîrșit,centrala. Insiști. „Tovarășa, vă
rog …” „Ocupat” „ Vă rog, intraţi pe fir”
„Nu se poate, tovarăşu’, am mai intrat și
am fost insultată”. Tranc! Inchizi. Are dreptate. Erai în birou cînd cineva, foarte
revoltat, i-a făcut scandal telefonistei pentru că a intervenit în convorbirea
lui. Fusese chemat, ce-i drept, din exterior. Telefonista nu le întrerupsese
convorbirea, ci îi rugase să o scurteze, pentru că aşteaptă cineva pe fir.
Individul avea dreptate în felul lui, convorbea cu unica lui soţie. N-ai zis
nimic atunci. Acum, de! „Hai, tovarășu', auzi din spate, aici e telefon public”.
Ce să faci?! Pleci. „Mai repede ajungi la Ploiești”, a zis cineva. Haida de! Odată am făcut trei
ore cu trenul din București pină la Ploiești. Fără nicio glumă!
Ajungi
la birou. Afli, fără surprindere , ca te-a căutat tovarășul Cutare. N-a putut
obţine legătura telefonică și a plecat să te prindă la el la întreprindere.
Vine
ora plecării acasă. „Tovarășe șef, zici,
eu aș mai sta o oră după program, c-am intirziat azi-dimineașă, să nu-mi mai
tăiaţi… „Nu se poate, tovarășe! răspunde șeful categoric. Dacă fiecare ar veni și
ar pleca după cum il taie capul, ar fi haos. Să cauţi un strungar și să ţi se
spună c ă vine la opt, frezorul la nouă, proiectantul la zece…” Are dreptate șeful,
ar fi haos. „De rămas, rămîi, adaugă insă șeful, că n-ai făcut nimic astăzi” „Păi… am fost la… dar nu l-am găsit pe… „De
ce n-ai dat un te lefon mai înainte de a pleca?!”
Mai
rămîi o oră la serviciu, deși îţi planificaseși ca după amiază să mergi la un
croitor cu costumul cel nou. Nu că n-ar fi bun. E bun, e croit bine. Numai că
aţa cu care a fost cusut a fost putredă și i s-au desfăcut toate cusăturile. Cine să se
fi gîndit la un fleac de aţă?
13. O POVESTE
ÎNTOARSĂ PE DOS
de Dorin Goagă
O poveste normală începe cu “A fost odată...”, aşa
că una întoarsă pe dos trebuie să inceapă cu “Este şi va fi...”. Dar oricum aş întoarce-o, trebuie s-o
iau de la unul din capete.
Fata din povestea de fată era una la părinţi, că natalitatea a scăzut şi nu mai sunt împăraţi cu mai mulţi copii nici la ţară. Reuşise ea, după ani şi ani de zile, să termine liceul făcând naveta la oraş cu transportul în comun, pentru că MAXI-TAXI a apărut mai târziu. La facultate n-a intrat, pentru că la particular trebuia bani, iar la stat trebuia să ştii carte. Aşa că mama, pentru că tatăl era ocupat cu inventarul sticlelor goale de la crâșma din sat, a hotărât că a venit vremea măritişului.Fetei nu-i prea
surâdea această variantă, deoarece interveneau treburile gospodăreşti, cum
ar fi gătitul, spălatul şi alte mărunţişuri migăloase. Mama, însă, a liniştit-o, spunându-i că aceste îndeletniciri pot fi continuate cu multă plăcere de soacră mare, că doar era vorba de fiul ei. Având această promisiune,
deşi soacră încă nu există, fata s-a înmuiat. Urmă stabilirea căilor şi mijloacelor de realizare a acestui scop. “Să ştii, fata mea, că au trecut vremurile când important era să fi învăţat ceva şi să aibă o diploma , i-a zis mama. Acum important e să fie patron”. Aşa că dădu sfoara în ţară şi mai ales în Capitală,că are fata de măritat. și cum orice vecin are un vecin și orice rudă are rude, tinând cont că între timp se inventaseră şi la noi telefonul mobil şi internetul, vestea străbătu Bucureștiul de la un capăt la celălalt cu viteză electronică. Pretendenţi erau destui, că fiecare se gândeste la umbră unui pom fructifer , la un ou natural şi-o găină de curte, dar nu întruneau condiţia, nu erau
patroni. Ursitul însă, n-a intârziat să apară. “Mamă, dar e porc ! “, s-a speriat fata. “Vezi, draga mea, dacă nu te-am bătut când erai mică şi lipseai de la şcoală că ninge, că plouă ?! N-ai fost tocmai când s-a predat Povestea Porcului !”
Şi i-a povestit pe scurt acţiunea. Dar pentru că nu fusese prea convingătoare, a trebuit să-i facă şi transpunerea modernă a
subiectului. “Treaba cu podul de aur de la palat la bordeiul porcului, sau invers, e o parabolă. Vrea să semnifice scurtarea drumului dintre mire şi mireasă. Or, scurtarea asta, în zilele noastre, se face cu maşină mică. Palat are baiatu’, copt este, ce mai aştepţi ?!
“Cam prea copt , a strâmbat fata din buze, şi-i cam atârna
şuncile !” “Ei, i-atârnă ! Ba se ţin destul de tari. E bine crescut, un exemplar de soi, ce vrei !? “ N-avea
încotro. A trebuit să se supună destinului. Noaptea, însă, degeaba stătea la pânda. Mirele ei tot porc rămânea. Probabil că ştia şi el povestea şi îi era teamă să-şi scoată pielea de porc, să nu i-o pună nevastă pe calorifer şi să i-o ardă. Aşa că îşi scotea hainele, dar şoriciul, ba ! Fata ce era să facă ?! Aştepta şi trăgea nădejde, că altceva ce să tragă ?! Ba mai trăgea şi mită de coada, că loc de munca în București nu găsea să-i placă. Dar nu putea renunţa la porcul ei, pentru că ar fi ajuns la cei de la fermă zootehnică din sat şi cu aşa ceva nu fusese învăţată.
Şi-acum, pentru că am ajuns cu povestea la celălalt capăt, nu pot să-nchei decât cu... dacă n-ar fi nu
s-ar povesti, deşi s-a mai povestit și tot degeaba!
23. N-ARE ROST SĂ COMENTĂM!
Dorin Goagă
- Tovarăşi ! Ştiţi bine că nu vă vorbesc în primul rînd ca şef, ci ca
virgulă coleg. Pentru că, nu aşa? În primul rînd sîntem colegi, avem aceleaşi
interese, tragem, cum se spune, la aceeaşi căruţă.
- Cam hodorogită căruţă ...
- Linişte! Numai că, vedeţi ?, trebuie să fie unul care să transmită
sarcinile ! Acesta este şeful, adică eu. La şedinţa operativă de astăzi am
primit sarcina să predăm MeReMedoiul altei echipe.
- Dar de ce să-l predăm ?!!! Noi am pus tehnologia la punct, ne-am aprovizionat
cu toate materialele, am împărţit sarcinile, fiecare stie ce are de fă ...
- N-are rost să comentăm, hotărîrea e luată !
- Dar de ce n-aţi spus că totul merge foarte bine, că ...
- Nu sîntem fiecare de capul nostru, hotărîrile se iau la alt nivel,
aşa că mîine preluăm altceva.
. . . . . . . . . .
- Tovarăşi, cum vă spuneam şi altădată, realizările voastre sînt şi ale
mele, bucuriile voastre sînt şi ale mele, necazurile ... Dar să nu lungim
vorba. La operativa de la care tocmai vin, am primit dispoziţie să ne mutăm la
parter.
- Cum să ne mutăm ?!!
- Cu totul, se înţelege, cu bancuri cu tot.
- Şi aici cine vine?
- Cei de la perter, fireşte!
- Dar bancurile sînt metalice, avem dulapuri cu materiale, repere,
subansamble în montaj ...
- Încet, încet, le mutăm pe toate.
- Dar la etaj, strungurile vor produce vibraţii ...
- Nu sîntem noi specialişti în vibraţii, aşa că n-are rost să comentăm,
hotărîrea eluată!
. . . . . . . .
- Tovarăşi, la operativa de azi mi s-a adus la cunoştinţă că vom avea
un nou coleg.
- Dar schema e şi aşa încărcată, lucrările sînt deja repartizate ...
- N-o să ne încurce cu nimic, e fotbalist, n-o să treacă p-aici decît
la salar', n-o să ne deranjeze deloc, avem toate asigurările conducerii. N-are
rost să comentăm, hotărîrea e luată.
. . . . . . .
- Tovarăşi! Pardon, domnilor! În urma Revoluţiei Române transmisă în direct la
TeVeRe, conducerea noastră a fost schimbată. Noua conducere ne-a dat dis
...
- Iar dispoziții?
- Sper că nu vreţi să ne punem rău cu noua conducere ! Avem sarcina să
ne urcăm pe blocul turn al „Serviciului tehnic” şi să ne aruncăm de acolo cu
capul în jos.
- Dar nu aţi spus că ... ?
- N-are rost să comentăm, hotărîrea e luată!
08.11.1989
(n.a. - textul bold adăugat... după)
21. CAPRA... ADEVĂRATĂ
de Dorin Goagă
Trecînd pe lîngă redacţi URZICA mi-am adus aminte de cei pe care i-am
cunoscut eu ocazia publicării primului meu foileton şi am intrat să le dau un bună-ziua
, că e bine să ai totdeauna unul la îndemînă. "Bună-ziua", mi-au
restituit redactorii salutul, după ce l-au trecut de la unul la altul şi l-au
întors pe toate feţele. „Ce bine că aţi venit!, mi-a zis cel cu care colaborasem
atunci, lămurindu-se cine sunt. Avem nevoie de o proză umoristică scurtă, cît
mai scurtă şi cu umor mult, cît cuprinde, pentru numărul de revelion. Cu obiceiuri
de iarnă, cu buhai, cu bice, pluguşor, ceva ...” Am început să mă las încet pe
scaunul de alături, dar brusc m-am ridicat , gata să-mi pierd echilibrul precar.
Dar nu avea cine să-mi fi tras scaunul, doar că era ceva mai departe. Am rămas
în picioare, totuşi. Pînă atunci îi invidiasem în secret pe scriitorii clasici
care declarau în Memorii, sau forţaţi de alte împrejurări , cum le-a fost
solicitat un subiect sau altul de către o editură sau revistă. Ce vremuri, îmi
ziceam, să fii rugat să te publice ! Iată că nu-i mai invidiez ! Proza care mi
se cerea trebuia să fi e scurtă, un roman ar scrie orice scriitor care mai
este în viaţă, să aibă. numai umor, ceea ce fără satiră este imposibil, şi să
trateze un subiect de revelion, revelion care a fost frămîntat de umorişti cred
că mai mult decît icralul. Umorul la domiciliu s-a epuizat , întîmplările eu
zaibăr, rude din provincie şi adrese greşite sînt deja scrise, obiceiurile cu
purcel la tavă, curcan, portocale şi banane sînt depăşite. Ce mi-a mai rămas
de scris ? Cred că trebuie să mă întorc la satul mamă, aşa că i-am scris
tatălui meu o scrisore în care i-am explicat ce şi cum, şi mai ales de ce. Nu
mai primise de două zeci de ani o scrisoare de la mine, şi chiar dacă ne-am mai
văzut din cînd în cînd, scrisoarea cred că l-a şocat de mi-a răspuns imediat.
Soneria
mi-a amînat lectura. Era comisionarul de la „Casa de comenzi”. „Să ştiţi că importurile
n-au sosit încă, m-a anunțat el, dar ne-am grăbit să vă onorăm comanda la timp
cu ce am avut!” Ca să vezi ce comanzi şi ce ţi se oferă !
Ha, ha, ha ! „Se vede
treaba că obiceiurile noastre de iarnă au ajuns de rîs, dacă vrei să le dai la
Urzica, mi-a răspuns tatăl meu la scrisoare. Cît priveşte întîmplările cu haz,
vino şi-om petrece revelionul împreună. Și maică-tă tot aşa zice, să-ţi iei
nevasta şi copilul, să laşi bradul ăla de plastic, că avem aici o pădure adevărată, şi să veniți măcar pentru o zi,
două la gura sobei, că la caloriferul vostru poveştilie n-au nici un haz! Și,
vezi, adu un bec mai mare, de-o sută de lumini, să-l punem în colţui casei, măcar
de revelion, că pe aici nu se găsesc."
Urcaserăm în tramvai. La celălalt
capăt, un grup de bruneţi, dintre cei care ne duc obiceiurile noastre
tradiţionale mai departe începând Ajunul cu o lună mai devreme, strigau de
mama-focului ceva cu bădiţa Traian care
a încălecat nu ştiu pe ce, că nu se înţelegea bine din cauza burdufului care
scârţâia jalnic. Când au ajuns în dreptul meu am auzit clar că să trăiască şi
şoferul vigilent care ne-a ferit de accident şi să trăiască şi maşina şi să-i
ajungă benzina la anul şi la mulţi ani! Nu le-am aruncat în tamburina de
tinichea decât câteva fise, pe motiv că nu auzisem integral textul. Atunci,
supăraţi, şi-au retras o parte din urările de bine şi au coborât să ia tramvaiul în sens invers,
strigându-mi că popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. Nu m-a lăsat
soţia, dar am vrut să cobor să-i întreb de unde au cules vorba asta înţeleaptă,
în ideea că poate ar găsi la aceeaşi sursă şi un pluguşor mai ca lumea. Şi fiul
meu m-a avertizat că sunt foarte bine organizaţi, aşa că am renunţat. Cred că
ştia el ceva!
În
tren, alţi colindători, de drumul mare. Mă uitam să nu fie cumva daţi cu
funingine pe faţă, dar erau tot bruneţi natur! În sat, însă, era linişte. Nu
mai circula cursa locală din cauza zăpezii. Am mers vreo opt kilometri pe un
drum de vis, că soţia mea l-a visat toată săptămâna după aceea. Când am ajuns
în grădină, însă, şi a văzut casa aproape, a început să exclame: "Minunat,
minunat!..." "Minunat pe dracu, Doamne iartă-mă, că mi-a încărcat
prunii de i-a pălăngit pe toţi la pământ!", a zis tatăl meu mai într-o
parte, când noră-sa striga după copil să nu se mai afunde în nămeţi pâna la
gât, că-şi udă hainele de pe el.
Şi totuşi era minunat. Seara au
venit colindătorii. "Acum să vezi o capră adevărată, i-am zis eu
băiatului, dar în ochii tatălui meu am zărit o licărire ciudată. "Pune
becul ăla mare în colţul casei, dacă tot l-ai adus", mi-a zis. Pâna l-am pus,
că uitasem de el, colindul era spre sfârşit. Când s-a făcut lumină, am văzut
cum un colindător cu mască ambutisată din celuloid ţinea la subsuoară un buhai din lemn de PVC cu piele de viţel
din polietilenă bine întinsă, din centrul căreia ieşea un smoc de păr smuls din
coada unui cal de nailon şi de care
trăgea vârtos alt colindător, obţinând un sunet asemănător cu al robinetelor noastre uzate. Mai la deal,
un flăcău învârtea un bici falnic, împletit din sfoară de cânepă tip rafie, cu
sfârc din mătase naturală de relon. Pocnetul era asemănător celui produs de o
palmă dată unui preşcolar pe fundul gol. De capră, ce să mai spun, era de râsul
lumii! În loc de bot cu ţăcălie avea masca unui rât de porc şi o coamă de păr
natural din rafie cu fâşii de polietilenă. Blana era din silon, de la un fîş cu
mesada întoarsă pe dos. Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa !
După miezul nopţii, băiatul s-a
apropiat de mine cu un pahar de şampanie, asta ce mai adusesem și noi din
Capitală și îi dăduse maică-sa voie, în numele meu, să bea şi el de revelion. „Dar
ce scrii, tată, la ora asta?” s-a mirat el. „Nu ți-am spus că mi s-a cerut o
proză despre obiceiurile noastre autentice de iarnă?!” „Bine, bine, dar e deja Anul Nou,
la ce-ţi mai foloseşte?!” „Scriu pentru
la anul şi ... la mulţi ani!”.
(n.a: proza a apărut anul
următor, decembrie 1989, dar fără fraza de încheiere, pe care au înțeles-o ca
pe un avertisment. Avertismentul cum că totul e cusut cu ață putredă și se va
destrăma într-o bună zi, din „Nervii noștri...”, august 1989, trecuse)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu