Gânduri

Copyright © Dorin Goagă

URMEAZĂ:

1. Angajamentul 

2. Felicitări

3. Se poartă piercing! 

4. Fumaţi, fumaţi, nu vă lăsaţi! 

5. Băiatul vărului meu

6. Șansa

7. Motivația efortului intelectual

8. Enzima maturității

9. Colțul mic

10. Secretul telefonului mobil

11. Mărul discordiei

1. ANGAJAMENTUL 

2. Felicitări 

    3. Se poartă piercing! 

Materiale scrise pentru REVISTA ȘCOLII 

 4. Fumaţi, fumaţi, nu vă lăsaţi !

  În România mor zilnic de cancer pulmonar 10 persoane. Nu e cazul tău !

Din 10 bolnavi de cancer pulmonar, 9 provin din rândul fumătorilor,

dar nu e cazul tău, tu nu ești în pericol !

Cancer la plămâni, trahee și bronșii, 90% la fumători.

Cancer la cavitatea bucală, 94% la fumători.

Cancer la laringe, 84% la fumători.

Cancer la esofag, 78% la fumători.

                    Dar nu te alarma, nu e cazul tău !

Fumătorii trăiesc cu 7 până la 15 ani mai puțin decât nefumătorii, dar n-are rost să trăieşti mult dar fără această „plăcere”. 
Ai copii de crescut sau părinţi bătrâni de îngrijit?Texte comuniste !

Tutunul este un drog, produce dependență.

Da, aici este și cazul tău !

Și mai e ceva: Orice boală, la fumători durează mai mult, iar cheltuielile pentru tratamentul acestora sunt suportate și de noi, nefumătorii. 

Și încă ceva : Tinerii care exagerează cu băutura provin numai dintre cei care și fumează, iar drogurile prezintă atracție în primul rând pentru fumători.

Și încă ceva : Un tânăr fumător nu se lasă până nu-l ademeneşte şi pe altul.               

Și încă ceva :   . . .

Dar staţi liniştiţi ! Conform legii, în spatele şcolii au fost amenajate locuri pentru fumat ! 

                                    

             
Ora de dirigenție,                prof. ing.  Dorin Goagă

5. Băiatul vărului meu

Am plecat din satul meu natal de mult. M-a interesat electrotehnica şi mi-am dorit să ajung inginer. Şi am ajuns. Nu vreau să spun că a fost greu, nu despre asta e vorba. Ceva trebuie să spun, însă. Era mare lucru ce reuşisem eu. Acum, distanţele se măsoară altfel, dar atunci, drumul până  la Câmpina însemna două ore de mers pe jos. Curios este că, provenind dintr-un sat neelectrificat, m-a atras tocmai electrotehnica. Sau poate că nu e chiar de mirare… 

Fără să ştiu atunci, devenisem model pentru un văr de-al meu, care era cu vreo zece ani mai mic. Ne întâlneam în vacanţe şi, desigur, electrotehnica era subiectul permanent de discuţie. Dar vacanţele erau scurte şi puţine. Concediile care le-au luat locul s-au dovedit a fi şi mai rare. Vărul meu şi-a urmat calea. A ajuns ofiţer de marină, specializarea Electrotehnică Nu ştiu exact cum s-a întâmplat. Poate că l-a fascinat marea, s-a mai întâmplat acest lucru cu băieţi de la munte, sau poate că l-a descurajat concurenţa de la Politehnică. Presupun, nu l-am întrebat niciodată. De fapt, rar ne-am mai văzut după ce a devenit marinar. Pleca în cursă luni de zile. Câştiga bine. Şi-a cumpărat apartament şi s-a stabilit în Câmpina. Din păcate, nici la nunta lui nu am ajuns. Nu m-a anunţat din timp, nu mai ştiu cum s-a întâmplat. Ne-am întâlnit după aceea, în sat. Tot în fugă, fireşte. Era schimbat. Slab, foarte slab şi fără chef de vorbă. Fuma tot timpul, lucru care pe mine m-a mirat. Noi, băieţii de la munte, nu agream deloc acest obicei. Ni se părea ceva împotriva firii, nici vorbă un motiv de fudulie.  Am îcercat să aflu ce se întâmplă cu el, dar nu mi-a răspuns decât că pe mare viaţa e grea, foarte grea. Am încercat să-i spun că fumatul nu-i face decât rău, dar m-a rugat să nu insist, pentru că e ceva peste voinţa lui.

Anii au trecut, iar pentru mine Câmpina rămăsese doar un punct de trecere spre satul natal. Şi asta destul de rar. Am aflat, însă, de la părinţii lui, că vărul meu e bolnav şi n-a mai plecat în cursă. Atunci n-am ştiut, abia după un timp am aflat că era foarte grav. Ne-am întâlnit în sat, după ce a fost operat de cancer la plămâni. Dintr-o dată, avea prea mult timp la dispoziţie, aşa că timpul lui liber s-a suprapus şi peste una din zilele când am revenit şi eu în sat. Era şi mai slab. Deşi spunea cu ceva timp în urmă că este peste voinţa lui, se lăsase de fumat. Vorbea repede, apoi făcea pauze lungi. Când vorbea, parcă se grăbea. După cum vorbea, se putea trage concluzia că nu va pleca mult timp pe mare, sau nu va mai pleca deloc. Oricum, concediul medical era pe termen lung. Îşi făcea multe planuri, parcă voia să recupereze. Avea de gând să refacă acoperişul casei, pentru că părinţii îmbătrâniseră şi ei şi nu mai aveau nici putere nici nădejde că vreunul din copii se va mai întoarce în sat. Voia să taie plopii şi salcâmii, care se făcuseră prea mari şi umbreau prunii, ca să facă un adăpost nou pentru vacă.

După câteva luni, m-a anunţat sora mea din Câmpina că vărul nostru a murit. Moartea nu e lucru cel mai grav, mi-am spus eu de multe ori. Depinde, însă, când, cum şi de ce mori. Şi mai ales, ce laşi şi pe cine laşi în urmă.

E trist că ne întâlnim rudele mai mult la înmormântări decât la botezuri. E trist că ne-am îndepărtat aşa de mult unii de alţii. La înmormântarea vărului meu l-am  întâlnit pentru prima dată pe băiatul lui. Avea şaisprezece ani şi eu nu-l văzusem niciodată. Nu mi-aş fi închipuit că-l voi întâlni într-o astfel de împrejurare, dar mai ales nu mi-am imaginat că poate încăpea în sufletul unui adolescent atâta jale. Dacă ar fi fost mai mic, poate nu şi-ar fi dat seama exact ce înseamnă moartea. Dacă ar fi fost mai mare, poate s-ar fi putut controla mai uşor. Cât a plâns băiatul vărului meu acasă, pe drum şi la cimitir este greu de descris. Disperarea, jalea, lacrimile nu mai puteau fi controlate. Nu plângea numai cu achii şi sufletul, ci cu tot trupul. Calmantele pe care i le tot dădeau rudele nu-şi făcea efectul. Nimeni n-a putut să-l liniştească, nici măcar preotul, pentru a putea ţine slujba. A trebuit ca două mătuşi să stea cu el în afara bisericii. Numai epuizarea celor trei zile şi trei nopţi nedormite l-au dat gata. De la cimitir l-au adus mătuşile lui mai mult pe braţe. Privea în gol iar lacrimile continuau să-i curgă.

Nu e greu de imaginat cât de mult şi-a aşteptat acel copil tatăl. De câte ori şi-a dorit să nu mai plece şi cât de mult ar fi vrut acum să-l ştie undeva, departe, pe mare, decât să fie aproape, dar în pământ.

Nu ştiu dacă toţi marinarii fumează. Ştiu sigur, însă, că nu toţi mor de cancer. Dar aici nu e vorba de marinari şi nici de vărul meu. Vărului meu este doar un exemplu oferit de viaţă, dar el rămâne pentru restul lumii un străin. Dacă şi pentru mine ar fi fost un străin, nu aş fi fost atât de aproape de durerea unui adolescent, de disperarea şi deznădejdea lui.

    Explicaţiile şi justificări pentru cei ca vărul meu sunt foarte multe. Dezrădăcinarea, înstrăinarea, singurătatea, plictiseala, dorul de casă, de părinţi, de soţie, de copil. Dar şi ceilalţi fumători au justificări: stresul, examenele, grija zilei de mâine, dorinţa de emancipare, de maturizare, de evadare. Dar fumatul, fie că nu rezolvă nici una din aceste probleme, fie că le rezolvă, într-un fel, pe toate. Depinde, însă, pe cine laşi în urmă…

Fumaţi, fumaţi, nu vă lăsaţi !

6. Şansa

de  prof. ing. Dorin Goagă

        După ce am scris despre vărul meu, care a murit de cancer pulmonar, multe persoane mi-au povestit întâmplări asemănătoare. Soţia mea, profesoară la Şcoala 50, mi-a spus că profesorul de matematică, pe care l-am cunoscut şi eu, un foarte bun profesor, n-a apucat decât un an de pensie, şi acela prin spitale. Cât au fost colegi, au avut deseori divergenţe, pentru că fuma în cancelarie. Un om chemat să facă educaţie, nu se putea controla. Aşteptase cu nerăbdare ieşirea la pensie, ca să plece la fiul său, stabilit de multă vreme în Canada, dar cum a ajuns acolo, boala a ieşit la iveală. Până la urmă, s-a operat, i-au scos un plămân, dar a fost prea târziu. Drumul înapoi în Ţară l-a făcut în coşciug. Evident că, dacă ar fi ştiut dinainte, nu le-ar mai fi complicat viaţa celorlalţi, la care, dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi spus că ţine foarte mult.  

        O colegă de-a mea, profesoară de fizică, acum în concediu postnatal, povestea prin ce a trecut atunci când s-a îmbolnăvit tatăl său. Pe mine m-a impresionat, pentru că vorbea din suflet şi mi-a povestit cu lux de amănunte, dar eu nu am să redau decât esenţialul, măcar ca informaţie.

        Chiar dacă  pe scurt, trebuie să încep mai de departe. Colega de care am pomenit provine dintr-un sat din Oltenia. Este cea mai mică dintre mulţi fraţi, care s-au risipit care încotro. Părinţii ei, au rămas în sat. Nu e un caz singular. După Revoluţie au primit pământul de la CAP înapoi. Bătrânul, deşi atunci nu avea nici şaizeci de ani, şi-a luat şi un tractor, pentru că tractorist era, şi muncea din zori în noapte. La el, sau la ceilalţi din sat. Un geam de la cabina tractorului, însă, era spart. Cât a fost cald afară, îi prindea bine, dar venind toamna, începuse să-l cam deranjeze. Dar era prea mult de muncă şi nu-şi permitea o pauză ca să meargă la oraş pentru un geam. S-a îmbolnăvit, dar a dus boala pe picioare. Mai cu ceaiuri, mai cu medicamente, a rezistat destul de mult. Dar cum treburile la câmp nu se termină niciodată, n-a plecat la spital decât atunci când a dat zăpada. A stat mai bine de o lună într-un spital din Craiova, pentru analize şi tratament, dar l-au externat ca să moară, cum se spune, pe perna lui. Copiii, oameni la casele lor, abia atunci şi-au dat seama cât de grav este. Mai rămânea doar o singura speranţă, sora lor de la Bucureşti. Şi asta doar aşa, ca să nu se spună că n-au încercat toate posibilităţile. 

        Profesoara a început să se intereseze şi a reuşit să obţină un bon de ordine la un medic renumit. Din păcate, însă, nu era nici un pat liber în spital. Medicul l-a consultat cu mare atenţie şi i-a spus: "eu te fac bine, dar cu o singură condiţie, să nu fi fost fumător". Tatăl profesoarei nu fumase niciodată. Chiar atunci medicul a fost anunţat că s-a eliberat un pat. S-a eliberat în sensul că un pacient murise. Aşa a putut rămâne tatăl profesoarei. În prima noapte, s-a mai eliberat un pat, în acelaşi mod, aşa că prea mari speranţe nu-şi punea în tratamentul medicului. Şi totuşi, într-o lună l-a pus pe picioare. Cât a stat acolo, opt pacienţi au murit. Nu e de mirare. Într-o secţie numai cu pacienţi bolnavi de plămâni, găseai tot timpul câţiva în toaletă fumând. 


Ora de dirigenţie,                                     prof. ing.  Dorin Goagă

7. Motivația efortului intelectual

Mulți dintre profesorii mei au încercat să mă convingă de ce trebuie să învăț, spunându-mi că învăț pentru mine, nu pentru notă, nu pentru profesor. Nu înțelegeam de ce trebuie să învăț, de exemplu, limba latină, atâta timp cât eu eram hotărât să ajung inginer.și eu, la rândul meu, ajungând la catedră, am tot încercat să-i conving pe elevii mei de rostul învățăturii, dincolo de acumularea unur cunoștințe sau de dobândirea unei meserii.

Mi-aduc aminte, însă, că la cursul de Psihologie ni s-a spus că în procesul de învățare intervin, în principal, trei factori: scoarța cerebrală, stimulul și răspunsul.

Stimulul extern se adresează simțurilor, intelectului sau afectivității. Fără a intra în amănunte, dau un exemplu sugestiv: dacă un copil atinge flacăra unei lumânări cu degetul va simți arsura și, ca răspuns, va retrage mâna. Dar va învăța că flacăra arde și nu va mai repeta gestul.

În scoarța cerebrală, la nivelul neuronilor, este stocată o substanță, numită “substanța fundamentală”, cu care este dotat creierul fiecărui individ încă de la naștere. Această substanță se descompune în urma unor procese chimice, eliberând energia psihică. Adică o substanță, o materie, ceva măsurabil cu instrumente de măsură, se transformă în inteligență. Ce mi se pare mie extraordinar și aș vrea ca și alți profesori să spună elevilor, este faptul că acest proces, această reacție chimică, palpabilă, măsurabilă, nu se declanșează decât în urma unui efort intelectual. Fără efort intelectual, acea materie, acea substanță, chair dacă este fundamentală, rămâne în forma ei inițială, care în termeni populari se cheamă... tărâță. Dar nu este vorba de memorare, de stocare de date. Acest domeniu este deja acoperit de computere. Este vorba de ceea ce se cheamă “a-ți merge mintea”. De aceea trebuie să învețe elevii, să le meargă mintea ! Nu trebuie să se teamă că substanța lor fundamentală s-ar putea termina, fiind limitată, adică are un anumit volum.  Nu există pericolul epuizării ei. Un geniu, cum a fost Einstein, a folosit abia 5% din substanța sa fundamentală. Deci zicala că “prea multă învățătură strică” nu este adevărată. Este adevărat, însă, că stimulentul principal pentru transformarea substanței fundamentale în inteligență este tinerețea. Inteligența este în fiecare dintre noi, dar nu poate ieși la lumină decât în urma unui efort intelectual. Banalul ou de pasăre, în care sânt niște substanțe obișnuite, conține absolut totul, nimic în plus, nimic în minus, pentru a se transforma într-un pui viu.  Numai că cineva ... de sus, a impus o condiție: temperatura să fie de 37,5  grade în perioada  incubației. Tot așa, a stabilit ca substanța fundamentală să se transforme în inteligență numai în urma unui efort intelectual. Altfel, nu se poate ! „A-ți stoarce creierul” nu este o simplă figură de stil. Și concentrarea atenției este un efort intelectual. Dacă elevii vor înțeleage că primul efort intelectual este acela de a-și concentra atenția în timpul orelor, profesorii nu vor mai ieși obosiți de la clasă.

E bine de ştiut !
Nivelurile de inteligență:

  I.Q.:  

0 – 25  cretini

25 – 50  idioți

50 – 70 întârziați mintal

70 – 80 la limită

80 – 90 mediocru

90 – 100 nivel obișnuit

100 – 120 nivel superior

120 – 140 peste superior

     >140 .... genial

8. Enzima maturităţii

           de  prof. ing. Dorin Goagă

        Întotdeauna oamenii au vrut să aibă ce nu au, au vrut să fie ce nu sunt, au vrut să vadă ce nu le e la îndemână. Această atitudine este caracterică numai  oamenilor, nu şi altor fiinţe. Deci este umană şi a dus la dezvoltarea speciei umane. Mulţi oameni reuşesc să aibă, să fie şi să vadă ce şi-au dorit în viaţă. Alţii nu, şi vor fi frustraţi din această cauză. Depinde, însă, ce vrei, ce doreşti, ce-ţi propui şi, mai ales, de ce.

        De exemplu, maturii tânjesc după copilărie, iar tinerii vor să devină peste noapte maturi. De ce? Pentru nişte avantaje, reale sau imaginare.

        Tinerii cred că la maturitate nu ai parte decât de avantaje, adică de  libertăţi. Nu-şi pun nici o clipă problema responsabilităţilor, care îi face pe maturi să regrete că le-a trecut prea repede copilăria.

        Tinerii ar trebui să ştie că viaţa este un program. Un program genetic. Nu întâmplător copiii se nasc la nouă luni, la şapte ani li se schimbă dinţii, iar pe la paisprezece le creşte părul pubian. Evident, cu unele aproximări. Cert este că nu pot deveni brusc maturi. Există perioade mai lungi sau mai scurte de trecere de la o etapă la alta. Nu poţi şi nu e bine să le ignori. Ele sunt necesare, altfel, n-ar fi în program.

        De exemplu, pe la paisprezece ani, ficatul uman începe să producă o enzimă care prelucrează alcoolul introdus în organism. Deci nu întâmplător copiii trebuie feriţi de băuturile alcoolice. Nu înseamnă că fix la paisprezece ani oricine poate să bea. La început, ficatul va prepara respectiva enzimă în cantităţi mici. Apoi, din ce în ce mai mari. Abia pe la optsprezece ani va produce cantitatea maximă. E vorba de cantitatea necesară pentru o viaţă normală, nu pentru excese. Mai mult decât atât, această cantitate diferă de la un individ la altul. Cine e conştient de acest lucru, va proceda ca atare. Fetele, de exemplu, beneficiază de o producţie mai scăzută. Deci, oricât ar lupta ele pentru egalitatea între sexe, diferenţele vor exista întotdeauna. La analiza de laborator a unui ţesut uman, se poate determina precis dacă acesta a aparţinut unui bărbat sau unei femei.

        Poţi să înveţi cum să bei, dar nu este adevătat că bând mai mult, te obişnuieşti şi vei rezista mai mult. Ideea este să limitezi cantitatea de alcool care poate ajunge în sânge şi de aici la creier. Desigur, cea mai simplă metodă este limitarea cantităţii de alcool care ajunge în stomac, respectiv în intestinul subţire, de unde trece în sânge. Adică să bei mai puţin. Dar, să zicem că la o petrecere rişti să depăşeşti măsura. Preventiv, poţi folisi un antinevralgic, pentru protecţia sistemului nervos, sau să micşorezi permeabilitatea intestinului cu un pahar de ulei.

        La un consum exagerat de alcool, ficatul intră în alertă şi va depune un efort suplimentar, şi dacă se repetă des, se va ajunge la distrugerea lui. Acest lucru nu mai trebuie demonstart, dar trebuie permanent avut în vedere.  

9. Colţul mic

                   de  Prof. ing. Dorin Goagă

        Veşnicia s-a născut la sat, a spus ... cineva. Nu are importanţă cine a spus acest lucru, ci faptul că are dreptate. Sau că avea dreptate. Sau ar trebui să aibă dreptate.

        Copilăria mi-am trăit-o într-un sat. Aş putea spune că tot ce am văzut şi am auzit în acea perioadă am reţinut. Nu-mi pot imagina ce aş fi reţinut dacă aş fi trăit la oraş. În sat, lucrurile parcă erau mai simple, mai clare. Poate părea aşa şi pentru că erau mai puţine evenimente contadictorii.

        Femeile din sat îşi legau părul cu un batic, sau basma. Cele bătrâne, mai friguroase, se apărau de gerul iernilor de munte cu broboade groase de lână. Dar indiferent de denumire , aveau aceeaşi formă, adică pătrată. Pentru a le pune pe cap, însă, femeile le îndoiau pe diagonală şi deveneau triunghiulare. Astfel, le puteau lega sub bărbie, sau la ceafă. Evident, în funcţie de anotimp şi situaţie. Dar când le îndoiau, nu se puteau obţine două triunghiuri absolut egale, care să se suprapună perfect. Aşa că, din capul locului, făceau un triunghi mai mare şi unul mai mic. Când aşezau baticul pe cap, aveau grijă să fie colţul mic dedesubt, să nu se vadă. Nu înţelegeam atunci de ce când o fată sau o femeie apărea cu colţul mic al baticului pe deasupra, era aspru blamată de celelalte femei, şi aceasta se ruşina foarte tare. Era ca un sacrilegiu. Foarte târziu am înţeles, după ce am plecat din sat, că lucrurile erau mult mai simple. Nu era vorba de vreo superstiţie. Pur şi simplu, colţul mic pe deasupra însemna neglijenţă. Tot aşa cum cămaşa nu trebuia să se vadă de sub rochie.

        Nu ştiu cum erau atunci tinerii de la oraş, dar ştiu cum sunt acum. Au făcut din neglijenţă un titlu de laudă. Mulţi au pretenţia că doar mimează neglijenţa, dar o mimează atât de bine, încât diferenţele nu mai sunt vizibile. Neglijenţa a devenit o modă. Aşa se poartă! Ca să-ţi aranjezi ţinuta, trebuie să faci un efort. Tinerii au ajuns la concluzia că acest efort este în plus. De exemplu, băieţii nu-şi mai ascund cămaşa în pantaloni, o lasă pe-afară. Nu e vorba de cămăşile care sunt croite în aşa fel încât să fie purtate vara peste pantaloni, ci de cămăşi obişnuite, mai lungi. Dacă pun pe deasupra o haină, adică o geacă, sau canadiană, camaşa se vede de dedesubt. Şi ei cred că arată bine. Cum arată, se poate comenta în funcţie de gust, dar cum rămâne cu logica şi aspectul practic? Chiar şi unii maturi, crezând că în felul acesta vor fi consideraţi mai tineri, îşi lasă cămaşa pe-afară. E drept că nu haina îl face pe om, dar îl caracterizează. Când am căutat o explicaţie, nimeni nu mi-a putut răspunde decât: "de ce nu?"  La un astfel  de răspuns, dialogul nu mai este posibil.

        Desigur, "colţul mic" nu este decât un pretext. Dar viaţa este făcută  din lucruri mărunte. Mărunte, dar foarte multe. Dacă la prima vedere nu au importanţă, cu timpul îţi dai seama că au. Nu înseamnă că tânăra generaţie nu ne va depăşi. În ansamblu, inevitabil, ne va depăşi. Este păcat, însă, de paşii bătuţi pe loc, datorită lipsei de dialog dintre generaţii. Este vorba atât de neputinţa generaţiei care vine de a înţelege, cât şi de neputinţa maturilor de a se face înţeleşi.

Trebuie să recunoaştem că numărul celor care  îşi depăşesc predecesorii este din ce în ce mai mic, iar aceştia sunt un balast pentru cei care contribuie la progresul societăţii umane. Progresul nu se poate obţine decât prin efort. Efortul, însă, nu trebuie să fie neapărat un supliciu. Poate fi o satisfacţie, atunci când accepţi regula şi cunoşti efectul. Este adevărat că progresul societăţii a fost asigurat de nonconformişti. Dar nu de cei care umblau cu cămaşa scoasă din pantaloni, sau cu colţul mic pe deasupra. Poate că au neglijat aspectul exterior, dar numai pentru că au pus mai multă bază pe ceea ce sunt, nu pe cum arată. Dar aceştia sunt doar vârfurile. Numele lor, de la Galileo Galilei la Edison şi Einstein, pot încăpea pe câteva file de caiet. Dar dacă tinerii noştri îşi aleg modelele de la Hollywood, trebuie să ştie că numele acestora încap pe cel mult un sfert de pagină şi sunt scrise cu creionul. Adică se şterg uşor.

10. Secretul telefonului mobil

           de  prof. ing. Dorin Goagă

        Telefonul mobil poate fi orice. Mai puţin, sau, hai să zic, în ultimul rând, dar ultimul de tot, poate fi un mijloc de comunicare între părinţi şi copiii lor, adică elevii noştri.

Dacă telefonul mobil ar folosi părinţilor ca să-şi urmărească odraslele, cum cred ei, părinţii, atunci acestea, adică odraslele, ar uita mai tot timpul telefonul acasă şi nu ar veni cu el la şcoală, sau ar uita să-i încarce acumulatorul. Dar nu uită. Nu uită, pentru că telefonul mobil este foarte util. Când iese să cumpere merdenele şi-l sună mama,  pe copil adică, acesta zice şşşt, că sunt la oră. Dacă mai pierde timpul pe ici, pe colo, în funcţie de anotimp, poate să anunţe că a rămas la pregătire la matematică, sau trece  pe la un coleg să ia un caiet. Sau să-i ducă un caiet unui coleg bolnav. Deci, este evidentă utilitatea telefonului mobil. Desigur, ar putea să-şi cumpere o cartelă Romtelecom, dar costă o căciulă de bani. Pe urmă, există în jurul şcolilor diverşi golani care fură cartelele elevilor şi le vând apoi la colţul străzii la preţuri de nimic. Dar chiar dacă nu i-o fură pe stradă, i-o poate fura în clasă. Tentaţia e mare, mai ales că nu toţi şi-ar permite să-şi cumpere aşa ceva. Sau, în joaca lor, că în recreaţie nu stau o clipă locului, ar putea să scape cartela pe jos şi s-o deterioreze. Dacă nu se întâmplă nici una din aceste nenorociri, cu siguranţă elevul rătăceşte cartela prin cine ştie ce buzunar, sau chiar printre filele unui caiet, la cât e de mică. Ca să nu mai spun că există tentaţia să se joace cu ea în timpul orelor.  Aşa că tot mai sigur este telefonul mobil. Şi util, adică indispensabil. Cineva spunea că există posibilitatea ca unui elev să-i moară un bunic. Bineînţeles că există şi această posibilitate. Cu preţurile actuale la medicamente, mor câte şapte, opt bunici pe zi, iar elevii noştri trebuie să se ocupe de toate cele necesare trecerii lor pe cealaltă lume. Evident că, dacă toţi părinţii acestor elevi ar suna la secretariat sau în cancelarie, s-ar bloca liniile telefoniei fixe.

Dar ce este telefonul mobil? În primul rând, indiferent de vârstă, este un mijloc de  a-ţi arată bunăstarea. Reală, sau imaginară. De multe ori imaginară. Apoi, în funcţie de vârstă, poate fi o jucărie. O jucărie mai scumpă şi mai sofisticată. O recompensă pentru notele bune existente sau cele sperate. Cu această jucărie se pot da bip-uri colegilor în timpul orelor. Şi ce poate fi mai distractiv?! După aceea, adică următoarea treaptă de vârstă, urmează transmiterea şi primirea de mesaje. Evident, cel mai interesant este tot în timpul orelor, pentru că în pauză nu poţi tasta alergând pe culoarele şcolii.

Desigur, tinerii trebuie să ţină pasul cu tehnologia. De aceea nu se mulţumesc doar cu nişte simple telefoane. Au nevoie neapărat de cele cu cameră video. Când mama lasă mâncarea pe aragaz, transmite o imagine cu aragazul în cauză. Dacă lasă mâncarea în frigider, transmite imaginea cu frigiderul. Şi invers. Dacă elevul vrea să-şi convingă mama că se află la şcoală, la oră, îi trimite câteva imagini din timpul desfăşurării lecţiei. Dacă prinde şi ceva secveţe de interes general, le dă şi pe Internet. 

        Pentru tinerii îndrăgostiţi, telefonul mobil capătă şi alte ... valenţe. Dacă e pe firmă, adică plătit de firma tatei, din profit, poţi vorbi cu persoana iubită ore în şir. Odată, o fată a vorbit cu prietenul ei tot drumul de la Câmpina la Bucureşti. Adică la Câmpina m-am urcat eu în tren, dar ea venea mai de departe. Au discutat de la cum se vede un fulg de nea la microscop, pâna la Tom Cruise şi Katie Holms. Acasă, elevii noştri învaţă cu telefonul pe masă. Astfel se pot concentra mai bine. Asupra telefonului, fireşte. La şcoală, telefonul mobil este şi mai util. Când se iveşte posibilitatea unui chiul de la ultima, sau ultimele ore, timpul trebuie valorificat la maximum, şi fără telefon mobil eşti legat de mâini şi de picioare.

Mama unui elev spunea că băiatul ei doarme cu telefonul lângă pernă. Credeam că e un fel de-a spune, dar altă mamă mi-a spus încă ceva, şi anume că fiul ei, după ce se culcă, adică după ce stinge lumina şi intră în aşternut, vorbeşte zeci de minute, ba chiar şi câte o oră, cu prietena lui. Evident, la telefonul mobil. Am crezut la început că este un caz izolat, dar mă înşelam. Am mai auzit  despre astfel de situaţii. Se pare că acest lucru se întâmplă mai des  în week-end, când se poate beneficia de tarife speciale. Problema se pune : ce fac tinerii noştri pe întuneric în aşternut când stau de vorbă cu persoana iubită, care este în cu totul alt loc­?!

Despre lucruri fireşti, fără prejudecăţi!

11. Mărul discordiei

                                                                de Dorin Goagă

        Nu ştiu de ce, mulţi oameni şi-i imaginează pe Adam şi Eva direct adulţi. Dacă stăm bine şi ne gândim, Adam trebuie să fi fost la început un băieţel, iar Eva o fetiţă cu vreo doi ani mai mică decât el. În ani pământeni, cam aceasta trebuie să fi fost perioada după care Dumne-zeu s-a gândit s-o facă pe Eva din coasta lui Adam. E destul de uşor să ni-i imaginăm pe cei doi copii pe malul mării, jucându-se în nisip. Copii sunt curioşi din fire, şi cred că au observat, mai ales Eva, că există o deosebire între ... ei. Dar explicaţia că aşa a vrut Dumnezeu este uşor de acceptat la vârsta aceea. Timpul trecea, indiferent în ce unitate de măsură, şi copiii creşteau. Dar creşteau fără griji, pentru că se aflau în Paradis. Nu numai că nu erau obligaţi să meargă la şcoală, dar nici nu aveau de ce. Nici să muncească nu era necesar, pentru că era permanent cald şi nu aveau nevoie de îmbrăcăminte. De mâncare aveau fructe din belşug, erau sănătoşi tun, deci nici medicamentele nu erau necesare. Ce să mai vorbim?! Raiul de-adevăratelea. Fluturi coloraţi zburau din floare în floare, păsări ciripeau în copaci, izvoare şuşoteau printre pietre argintii. Pomii, unii erau în floare, alţii cu fructe coapte numai bune de mâncat. De la portocale dulci şi zemoase, la banane, ananas  şi smochine. Precis şi smochine. Mai era un pom, nu prea fălos, cu fructele nu aşa de atractive, căruia nu i-au acordat atenţie decât atunci când li s-a spus că n-au voie să mănânce din roadele lui. E vorba de măr. Mărul era păzit de un şarpe, cum să zic eu, magnific. Adică nu era un şarpe fioros, pentru că nu avea cum să fie fio-ros, o dată ce nu i-ar fi muşcat pe cei doi copii nici în ruptul capului. Că păzea mărul, vorba vine. De fapt acolo stătea el. Pe copii îi fascina mobilitatea lui, flexibilitatea, felul cum se unduia şi aluneca fără zgomot prin iarba crudă, cum se încolăcea în jurul trunchiului şi se urca în măr. Fără să aibă mâini sau picioare, putea să ajungă pe cea mai îndepărtată creangă. Ce să mai! Şarpele îi fascina pe copii şi tot mai des îşi făceau drum prin preajma mărului. Faptul că nu aveau voie nici măcar să guste din mere îi contraria tot mai mult. Până într-o zi, când şarpele le-a oferit un măr pe tavă. E drept că pe marginea tăvii era scris cu litere mărunte că fructul respectiv este interzis. Dar parcă tocmai de aceea Eva l-a înşfăcat cu şi mai multă hotărâre şi şi-a înfipt dinţii în el. După câteva înghiţituri, văzând că nu se întâmplă nimic rău, Eva l-a îndemnat şi pe Adam să încerce. Acesta s-a opus la început, cel puţin formal, dat fiind că era ceva mai în vârstă, dar până la urmă a acceptat să guste. Numai să guste. Bucata de măr, însă, i-a rămas în gît şi a început să tuşească. Eva s-a amuzat pe seama lui Adam şi a mâncat ea mărul până la capăt. Adică până n-a mai rămas decât codiţa şi un cocean cu seminţe, cum mai văzuse şi la alte fructe, pe care l-a aruncat undeva, în iarbă.

       A mai trecut ceva timp fără să se întîmple nimic deosebit. Până într-o zi, când Eva a văzut în oglinda lacului că a început să-i crească păr acolo ... unde nu avusese. Brusc şi-a adus aminte de ziua când mâncase din fructul oprit. Da, nu mai încăpea îndoială. Următoarele zile a evitat să iasă în calea lui Adam. Şi-a dat însă seama că  nici acesta nu se grăbeşte să apară. Cu cât voia să se ascundă mai mult, cu atât ar fi vrut să-l vadă şi pe Adam, să ştie ce se întâmplă cu el, deşi el doar gustase. Dar pe zi ce trecea îşi dădea seama că aşa nu mai poate să apară în faţa lui. Şi totuşi ar fi vrut atât de mult să-l vadă. Într-o zi a constatat că pieptul  începe să-i crească. Când şi-a pus palmele pe piept a simţit ceva ciudat, foarte ciudat. Parcă nu erau mâinile ei, parcă mâinile ei mângâiam trupul altcuiva. Şi ce mult ar fi vrut să-l vadă pe Adam! Dar cum să facă? I-a venit, însă, o idee care a rămas în istorie, cea cu frunza de smochin, nu de viţă de vie, cum cred unii. D-aia spuneam eu că precis erau şi smochine pe-atunci. Şi-a încins mijlocelul cu un lujer de smochin şi a lăsat o frunză să-i atârne. Sau poate mai multe, nu are importanţă acest amănunt. Astfel costumată a început să-l caute pe Adam. N-a fost greu să dea de el. Se pare că nici nu se îndepărtase prea mult. L-a găsit în spatele unui tufiş care-i venea până pe la brâu, încât Eva nu putea să vadă exact ce-o interesa mai  mult! Dar parcă i se vedea bucata de măr oprită în gât. A mai remarcat că acum Adam era mai înalt. Ce mult ar fi vrut să fie şi ea mai înaltă! Şi încă ceva, avea un pic de păr la nas. Evei i-a plăcut enorm acest lucru. De fapt o amuza cumva, sau mai bine zis se bucura că el arată altfel decât ea. Dar tufişul acela îi stătea în cale. Ar fi vrut să-l spulbere din priviri. Brusc a făcut o mişcare spre dreapta şi l-a văzut pe Adam din cap până în picioare. Dezamăgire, însă. Adam avea şi el un lujer de smo-chin. Şi ea care crezuse că ideea îi aparţine! Adam, însă, s-a retars în spatele altui tufiş, dar parcă nu voia nici el să se îndepărteze prea mult. Tot rupea câte o frunzuliţă din vârful tufişului şi o frământa între degete, altceva neştiind ce să facă. Dintre toate schimbările pe care le obser-vase la Adam, pe Eva cel mai mult o fascina privirea acestuia. Altădată parcă nici nu o vedea, dar acum privirea lui pur şi simplu o înfierbânta, îi producea fiori, nişte fiori stranii dar plăcuţi. Dintr-o dată, nu s-a mai simţit în largul ei şi şi-a acoperit pieptul cu palmele. Adam s-a întristat. Fără să ştie de ce, Eva s-a răsucit pe călcâie şi a luat-o la fugă. Până să schiţeze Adam vreun gest, Eva dispăruse. Atracţia aceea îi plăcea dar o şi speria în acelaşi timp. Nu avusese de gând să fugă definitiv, dar a doua zi i s-a întâmplat un lucru cu totul şi cu totul neaşteptat, inexplica-bil şi neplăcut. Pentru prima dată în viaţa ei a plâns şi i-a fost teamă. Era sigură că are legătură cu încălcarea interdicţiei. Problema era că nu avea cine să-i spună ce i se întâmplă. Cum ziceam, şcoli nu erau, ca să mai afle câte ceva, părinţi nu aveau. N-a durat decât câteva zile, dar nu putea şti dacă nu se va repeta, aşa că se ferea să apară în calea lui Adam. Şi chiar aşa a şi fost. Peste o lună, sau aproape o lună, a apărut aceeaşi problemă. Tot aşa, pentru scurt timp. A trebuit să treacă multe luni la rând până când Eva a înţeles, şi a acceptat, că deja este vorba de o regulă. Acum era mai înaltă şi mai împlinită. Dorinţa de a-l vedea pe Adam nu dispăruse, ci doar şi-o înfrânase. Începuse din nou să-l pândească şi se uita la el cum trece către un pom sau altul, cum culege o portocală sau o mandarină. El crescuse mai mult. Umerii i se lăţiseră, pieptul i se bombase, braţele arătau puternice. Avea acum o mustaţă adevărată. Dar nu umbla niciodată fără frunzele de smochin. Ceea ce putea să însemne că se simţea urmărit. Ba mai mult. Se poate presupune că şi el o urmărea pe Eva, atuci când ea nu-şi dădea seama. Dar şi Eva îşi schimba frunzele în fiecare zi cu altele proaspete.

         Cred că trecuseră câţiva ani. Eva se apropiase până lângă culcuşul lui Adam. De jur împrejur erau înfipte flori mari, colorate şi parfumate. Mereu altele. Adam, însă, lipsea. Umbrele serii, altădată prietenoase, acum o făceau pe Eva să tresară. Brusc s-a întors, dar când să facă un pas, s-a pomenit direct în braţele lui Adam. Fără să-şi dea sema, şi braţele ei au cuprins trupului vânjos al acestuia. Pentru o clipă şi-a adus aminte, cu drag, de şarpele care se încolăcea pe trunchiul mărului. În clipa următoare s-a simţit luată pe sus. Acum nu mai regreta că este mai micuţă decât el. Din câţiva paşi, Adam a dus-o în culcuşul lui. Nici nu şi-au dat seama când şi-au smuls frunzele unul altuia! Ce portocale dulci şi zemoase!? Abia acum au cunoscut plăcerea supremă!

        Adam stătea întins cu faţa în sus şi privea gânditor spre cer. Cu braţul drept o ţinea pe Eva aproape, iar ea îşi lăsase capul pe pieptul lui. Cu palma îi descoperise inima şi îi urmărea bătăile puternice. La un moment dat s-a simţit jenată şi a vrut să se retragă. Adam, însă, a strâns-o din nou la pieptul lui. "Eva, i-a zis el, nu mai suntem copii!"

        Se pare că Adam a fost primul care şi-a dat seama că plăcerea aceea n-ar fi făcut nici doi bani dacă nu ar fi fost maturi. Ce a urmat, ştie toată lumea. Când au aflat că trebuie să părăsească Raiul, Eva a plâns toată ziua. Adam o strângea la piept şi-o asigura că va avea grijă de ea indiferent unde vor merge. Eva căuta să ia vina asupra ei, dar Adam încerca s-o linişteas-că spunându-i că el, fiind mai mare, ar fi trebuit să se opună mai categoric. Recunoştea, însă, că şi pentru el fructul oprit era o tentaţie foarte puternică.

Eva se simţea extraordinar lângă Adam, iar jalea care o cuprinsese părea inexplicabilă. Acum putem să ne dăm seama că era vorba de teama de necunoscut. Ei au ştiut că dacă vor gusta din fructul oprit vor fi izgoniţi din Rai, dar nu au avut părinţi şi profesori care să le tot spună în fiecare zi ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă. Şi dacă le-ar fi spus, ar fi zis că-i bate la cap. Regula trebuia respectată. Nu? Suporţi consecinţele.

        Nu vreau să insist asupra izgonirii din Rai, cine i-a condus, cu ce au plecat, pentru că s-ar putea să greşesc pe undeva. Important este că s-au pomenit pe Pământ. Aici, surpriză de proporţii. Era exact ca în Rai. Tot aşa, pomi fructiferi, flori parfumate şi fluturi coloraţi. Erau chiar şi smochini, aşa că au continuat să poarte frunze, ca şi în Rai. Le scoteau doar când era cazul. Trecuse ceva timp fără evenimente majore când s-au pomenit în mijlocul unei furtuni năprasnice. Ploaia era rece, vântul smulgea copacii din rădacini. Credeau că nu se va mai sfârşi vreodată. Dar s-a sfârşit, şi soarele s-a arătat din nou. Abia atunci Adam şi-a pus problema unei locuinţe la modul cel mai serios. Copacii nu erau siguri, aşa că au căutat un loc mai înalt, printre stânci. Au găsit o grotă liberă şi au numit-o să fie a lor. Era ceva mai departe de pomii fructiferi, dar era un adăpost mai sigur. Numai că într-o zi, când se întorceau acasă, s-a năpus-tit asupra lor un tigru fioros. Văzuseră tigri şi în Rai, dar acolo nici vorbă să-i atace. La început, Adam a crezut că e o joacă, dar când şi-a dat seama că  se îngroaşă gluma, şi-a pus în funcţie toţi muşchii. Tigrul a bătut în retragere, dar mai apoi s-a repezit asupra Evei. Lucrul acesta l-a înfuriat de-a binelea pe Adam şi s-a înfipt cu atâta putere în gâtul tigrului încât l-a prăvălit într-o prăpastie zdrobindu-i capul de-o stâncă. În primul moment i-a părut rău, dar văzându-şi răni-le de pe piept a înţeles că a fost singura soluţie favorabilă lor. Şi Eva era miloasă din fire, dar când a văzut şi ea ce i-a făcut lui Adam şi-a revizuit sentimentele. I-a spălat acestuia rănile cu apă limpede de izvor, pentru că erau şi pe Pământ nenumărate izvoare, şi, pentru că tot nu era împăcată, i-a propus lui Adam să-i ia blana tigrului. Acesta a ezitat la început, dar când şi-a dat seama ce ar fi putut păţi Eva, n-a mai stat pe gânduri. Mai ales că acolo, la înălţime, era mai răcoare, în special seara, iar frunzele de smochin nu prea mai ţineau de cald. În plus, în grotă, pe jos, stânca era destul de dură. După ce i-a luat blana, Adam a văzut cu ce i-a provocat tigrul rănile acelea urâte, aşa că i-a luat şi colţii. 

        Din blană, Eva n-a vrut decât o fâşie îngustă, să acopere doar strictul necesar. Deşi nu mai erau în Rai, plăcerea de-ai simţi privirile lui Adam cum îi alunecă pe trup îi rămăsese. Nici Adam nu-şi schimbase comportamentul, chiar dacă acum nu se mai ascundeau unul de celălalt. A înşirat colţii tigrului pe o sfoară şi a pus-o de gâtul Evei astfel încât colţii să-i atârne pe piept. Motiv să-şi tot arunce privirea într-acolo. 

Trupul  Evei se deformase mult, foarte mult, dar acesta nu era un motiv de panică. În cele nouă luni de când erau pe Pământ avuseseră timp să vadă şi să înţeleagă multe lucruri. Spre deosebire de Rai, unde animalele erau doar de decor, pe Pămînt, animalele, mai mari sau mai mici, aveau pui. Sigur că au descoperit şi lucruri neplăcute. De exemplu, cum animalele mari le sfâşiau pe cele mici. Dar ce rost are să discutăm despre acestea, când totul era aşa de minunat. Necazurile oricum aveau să vină, începând cu durerile facerii. Şi totuşi nu regretau că au gustat din fructul cunoaşterii.